de prof. Adrian Ciocănea (foto)
II. METAmodernism – Despărțirea de postmodernismul care ne nivelează exacerbând diferențele dintre noi – O evoluție necesară spre noua mentalitate a complexității
Acest capitol își propune să facă unele conexiuni între postmodernismul manifestat în societatea românească în ultimii 20 de ani, deciziile publice și efectele acestora asupra progresului societății.
Societatea românească a avut de parcurs o tranziție dificilă nu doar din cauza schimbărilor politice și economice necesare pentru a înlocui sistemul comunist, ci și deoarece a fost nevoită să își schimbe modul de percepție a realității – o tranziție culturală condiționată de ritmul transformării imaginarului social. Deși astfel de fraze reprezintă deja un loc comun, trebuie repetate deoarece evoluțiile societale, venite evident pe filiera occidentală, au fost însoțite de influențele postmodernismului la fel de occidental.
Respingerea sistemului comunist cu tot ce însemna acesta – lipsa libertăților, uniformizarea, impunerea adevărului emis din sursă ideologică unică, a colectivismului etc. – a constituit un pat germinativ aproape ideal pentru adoptarea unor forme ale postmodernismului occidental care, deși aflat el însuși în declin, influențase deja de-a lungul a câtorva decenii societățile vestice, de la educație, politică, presă etc. până la modul (și nu doar stilul) de viață al oamenilor. Pe scurt, postmodernismul care își făcuse simțită influența în occident nu doar în arhitectură, literatură, artă, sociologie sau filosofie, ci și în politică și politici, sosea în România postcomunistă.
Un exemplu ilustrativ al acestei „sosiri” este promovarea în țara noastră a conceptului de „societate deschisă”. Un concept care, privit retrospectiv, nu era altceva decât un progresism postmodern ce propunea deconstrucția ca instrument de evoluție a societății, pornind de la anihilarea „omului nou” colectivist format în comunism și nașterea omului progresist, asertiv și revizionist. Prețul acestei evoluții ar fi constat în renunțarea la tradițiile care opresc emanciparea, reorganizarea instituțiilor informale din societate etc. pentru un viitor al națiunii civice. Fără a continua am putea, totuși, comenta. Pe de o parte, practicienii progresiști ai acestor idei definitorii ale societății deschise, acasă la ei în SUA, se declarau în conflict cu capitalismul fundamentalist al piețelor. Sau, propunând o explicație ușor mai directă, promotorii conceptului în țara noastră, desigur bine intenționați în ceea ce privește promovarea dialogului, libertăților, a democrației etc. veneau cu o abordare conform căreia capitalismul piețelor trebuie contracarat dacă acesta își extinde aria de influență creând premisele societății de piață – influențarea sistemelor de sănătate, educație, cultură … dar și a politicii etc[1]. Or, într-o țară ca a noastră în care nu existau nici proprietate privată, nici piețe și nici instituțiile democrației, drumul către progres/modernizare prin (re)construirea fundamentelor capitalismului (ca aranjament social nu doar ca organizare economică) a fost mai mult îngreunat decât ajutat din cauza influențelor acestei rute de gândire. De altfel, cuvântul „capitalism” a fost greu de reintegrat în vocabularul politic, la fel ca și în cele ale unui (prea) mare număr de lideri de opinie, bucuroși să distrugă ideea „modelului suedez” (pentru cine își amintește) dar dedicați conceptului „încercare și eroare” interpretat uneori chiar pe dos. Pe de altă parte, în abordarea acelorași interpreți ai „societății deschise”, dar de data aceasta purtând pălării postmoderne, nu exista posibilitatea unei înțelegeri comune asupra adevărului și, evident, nimeni nu ar fi avut monopolul acestuia, în educație scopul primordial nu consta în achiziția de cunoștințe ci în toleranța sistemului, relativismul vecin cu haosul era văzut ca un factor de progres inclusiv în cazul piețelor financiare etc. Acest ansamblu de idei postmoderne relativiste și haotice în legătură cu aproape orice temă politică ori socială, a fost susținut de mulți intelectuali autohtoni, fermecați de concepte având sunete plăcut elitiste. Însă pe fondul slab al deciziei publice ofensiva progresist-postmodernă nu ne-a ajutat așa cum ne-am fi dorit în procesul de consolidare a drepturilor și libertăților, la redefinirea responsabilităților civice, în educație, administrație, construcția clasei politice, reproiectarea unei culturi economice aproape distruse de comunism.
Fără a neglija beneficiile conceptului, suntem datori să vedem balansul între ceea ce am preluat din occident ca model de tranziție, și ceea ce am înțeles noi să alegem pentru propria dezvoltare în context european. Și aici poate că ar fi de luat în considerare o „polemică virtuoasă” a non-vinovăției (!) intelectualilor români în tranziție. De altfel, este interesant de observat că membri remarcabili ai Grupului de Dialog Social s-au retras din această structură reflexivă acuzând-o astăzi că a devenit una cu agendă progresistă, cu tot ce semnifică aceasta.
Încercând o generalizare, am putea avansa ideea conform căreia, în anii tranziției postcomuniste, românii abia scăpați de teroarea limitării drepturilor, veneau în contact cu un postmodernism care le punea la dispoziție „o libertate extinsă”. Conform acesteia, în numele „noului individualism” cetățenii puteau fi legitim decuplați de obligațiile la care ar fi fost expuși și a căror origine ar fi provenit dintr-un proiect comun al progresului social.
Rezultatul? De vreme ce fiecare persoană are dreptul la propria realitate, egală cu a oricărei alte persoane (și la limită cu a niciunei persoane) a devenit aproape imposibilă formularea unui proiect comun integrator. În plus, diversitatea a devenit adversarul „colectivismului” proaspăt abolit. Individualismul postmodern nu ia în considerare riscul ca societatea să se fragmenteze extrem, deoarece afirmă că diversitatea creează contextul pentru afirmarea grupurilor pe criterii identitare. Și aici nu este vorba doar despre categoriile discriminate negativ ci și despre grupuri care au propriile perspective asupra istoriei, politicii, culturii etc. așa cum sunt de exemplu comunitățile locale/regionale de diferite dimensiuni (sau, păstrând proporțiile ironiei postmoderne, cei ce cred că Pământul este plat). Rămânând totuși pe firul grav al argumentației, se poate spune că politicile identitare creează o competiție pentru resurse între grupuri/comunități și ca urmare, ele devin prea puțin interesate de obținerea progresului comun. Acest proces întărește identitatea microsocială, dar subminează comunitatea macrosocială, în detrimentul unității.
Este societatea românească de astăzi postmodernă?
După anii tranzițiilor de tot felul se poate pune o primă întrebare: a devenitsocietatea românească una postmodernă? Răspunsul este dificil de formulat, de vreme ce însuși postmodernismul se definește mai mult prin negații decât prin afirmații. Iar unii lideri de opinie consideră că dacă epicentrul postmodern occidental și-a redus amplitudinea manifestărilor, noi cei aflați la periferie nu vom simți prea intens efectele. Totuși există o serie de simptomatologii.
Un prim exemplu se referă la negarea existenței adevărului rațional furnizat de știință, acuzată de crearea unor realități accesibile doar celor inițiați – aceasta deoarece emanciparea indivizilor nu a fost la fel de rapidă precum progresul științific. Mai direct spus, dacă indivizii nu se pot adapta înaintării științei vina este a acesteia. Discontinuitatea dintre cunoașterea comună (prin intermediul simțurilor) și cea științifică a făcut ca nivelul de încredere în raționalitatea științei să scadă și, în mod dramatic, afirmațiile științelor moderne ale naturii să fie privite cu un fel de respect distant de către politică. Această discontinuitate a indus un răspuns unilateral din partea „oamenilor obișnuiți„ și a creat chiar o „ideologie a neîncrederii” ținută în viață de coincidențele greu de ocolit între opinii și adevăruri științifice și de confuzia dintre dorințe și realitate. Iar politica, în numele pragmatismului imediat, a devenit principalul complice al fragmentării opiniilor. În cazul României, studiile arată că mai puțin de 15% din populație este alfabetizată științific iar un exemplu relevant poate fi cel al campaniilor anti-vaccinare care și în prezent denunță eficiența tratamentelor consacrate împotriva unor afecțiuni grave. În termenii postmodernismului, această realitate românească (și nu numai) s-ar traduce prin aceea că adevărul emis de un filolog, avocat, jurnalist, influencer (creator de conținut!), astrolog, prezicător (meserii introduse deja în Clasificarea Ocupațiilor din România) etc. este egal cu cel al unui medic, farmacist, biolog în numele relativismului opiniilor și experiențelor personale. Rezultatul? Iminența reapariției unor boli considerate ca eradicate în țara noastră! Rămâne de măsurat intervalul de timp în care efectele acestor afecțiuni vor influența sănătatea publică pe scară largă– este simptomatic faptul că România se află pe primul loc în Europa la numărul cazurilor de rujeolă.
Un alt exemplu privește relația oamenilor cu mediul prin prisma consumului excesiv și achiziționării facile de obiecte necesare unui nivel de confort ridicat. Pe scurt, democratizarea accesului la tehnologie ar fi dus la supra-exploatarea resurselor mediului și în final la pericolul schimbărilor climatice ireversibile. În termenii postmodernismului, știința și tehnologia nu reprezintă instrumente neutre în dezvoltarea societății deoarece sunt apanajul claselor dominante. Din acest motiv acestea se află la originea deteriorării relațiilor inter-umane (celebrul exemplu al armelor nucleare pe care doar unele state le dețin) și în plus constituie și cauza distrugerii generalizate a mediului. Rezultatul? Schimbarea paradigmei producție/consum, acestea fiind „somate” să devină simultan sustenabile conform noii ideologii a înverzirii, schimbare ce implică modificarea nu doar a stilului de viață ci chiar a modului de viață al indivizilor. Rămâne de văzut în ce măsură ideologiile de mediu vor putea induce modificări în comportamentul public voluntar sau constrâns, în condițiile în care responsabilii cu proiectarea politicilor publice, energetice în principal, invocă în prea mare măsură tehnologii imature, slab studiate sau a căror eficiență este imposibil de îmbunătățit pentru un raport calitate/preț suportabil în piață – nesubvenționat.
Al treilea exemplu, și poate cel mai relevant/discutat se referă la sistemul de educație. Un sistem de educație postmodern este caracterizat printr-o mai mare diversitate și libertate a deciziei părinților și elevilor, descentralizarea controlului asupra școlilor și o mai largă autonomie a acestora, posibilitatea variației locale a curriculumului față de forma sa națională, programe personalizate pentru școli și elevi, utilizarea platformelor online în procesul de educație, și nu în ultimul rând posibilitatea extinsă a utilizării „școlii de acasă”. Mai toate cele enumerate, și care nu trimit la efecte negative la prima vedere, sunt deja prezente în școala românească: marketingul manualelor alternative, modificări ale ponderii materiilor în învățământul liceal acordate cu cerințele industriilor locale, introducerea manualelor de istorie locală, desființarea (prevăzută) a inspectoratelor școlare, consolidarea învățării în variante online etc. Dacă însă completăm tabloul de mai sus cu riscurile, vom fi obligați să observăm și „detaliile” de manifestare ale postmodernismul în școala românească. Poate cel mai relevant astfel de „amănunt” este cel legat de ierarhia valorilor enunțate legislativ, în care diversitatea este plasată înaintea excelenței. Rezultatul? Schimbarea de accent, de pe competiția școlară între elevi pe „armonia” relațiilor între aceștia și sistemul de educație, simultan cu accentuarea formării de competențe și în subsidiar a achiziției de cunoștințe. Acest model, de altfel cunoscut, arată că scopul final este transformarea definitivă a educației într-o chestiune privată, într-un serviciu pe care părinții îl achiziționează pentru copii lor – așa cum de altfel se enunță în abordările postmoderne. Rămâne de văzut dacă aceste schimbări din educație vor mai permite în România o economie a cunoașterii, susținută de absolvenții de universități unde prioritare sunt cunoștințele (aflate deja în cădere liberă când vorbim de bacalaureații deveniți studenți) sau vor duce către o economie a serviciilor unde competențele sunt mai importante, datorită flexibilității domeniului. De altfel, în viziunea postmodernă dobândirea de cunoștințe nu se face cu intenția ca individul să devină o persoană instruită/educată ci pentru a căpăta deprinderi funcționale, a învăța lucruri; deci nu în scopul de a le cunoaște, ci de le folosi – instrumentalism. Fără a mai aprofunda tema, este foarte probabil ca efectele actualelor măsuri să se facă larg resimțite peste cca. 20 de ani, deoarece rezultatele schimbărilor din educație se manifestă în timpul biologic al celor instruiți – studiile subliniază faptul că, deja, în lipsa promovării gândirii abstracte se înregistrează o stagnare în evoluția normal ascendentă (măsurabilă) a indicatorului IQ. În fine, dacă scopul educației nu este acumularea de cunoștințe ci instrumentalizarea acestora (abilitatea de a le găsi, a le prelua și a soluționa eventual o problemă), am putea spune că postmodernismul este opus progresului (rezultatul evoluției individuale) ceea ce ar putea reprezenta un șoc adepților acestui curent de gândire filosofică/viziune asupra vieții.
În ceea ce privește influența postmodernismului în învățământul superior, aceasta pare deja resimțită în aria academică (mai ales) a umanioarelor. Există un număr deloc redus de profesori universitari convinși de faptul că misiunea lor este aceea de a demonstra, utilizând instrumentul deconstrucției, că realitatea zilnică este o luptă „pe viață și pe moarte” pentru exercitarea puterii. Puterea instituțiilor (aici în sensul structurilor statului, legilor etc.) forțează indivizii să se disciplineze cu scopul de a putea fi manipulați mai ușor. La rândul lor indivizii (liberi) rezistă presiunilor, exercitând propria putere asupra sistemului, asupra celorlalți, și ca urmare asupra societății. Deci există o dublă luptă, la nivelul fiecărui individ, pe de o parte împotriva ierarhiei formale iar pe de altă parte împotriva constrângerilor societății (norme, cutume etc.). Ca urmare, puterea se manifestă oricând, peste tot și de către toți fiind simultan exercitată și contestată. Și până la urmă, colaborarea între indivizi în cadrul vieții sociale devine o luptă între potențialele de putere ale părților. O astfel de paradigmă în prezentarea realității sociale face ca în insulele din învățământul superior unde ideologiile au învins, să se promoveze contestarea (!) oricăror sisteme și nu propunerea de metode/instrumente de analiză critică a acestora. Rezultatul? Există deja câteva generații de intelectuali educați în spiritul postmodernismului relativist pentru care progresul societății nu poate fi definit. Pentru aceștia nu există răspunsuri reale ci doar o listă de probleme. Rămâne de văzut cum va influența generația educată în spiritul postmodernismului evoluția societății, deoarece la un moment dat oamenii acestor generații vor trebui să furnizeze opinii/orientări nu doar din postura de filosofi, sociologi, scriitori, artiști ci și politici publice din poziții de funcționari publici, juriști, politologi, economiști. Probabil, se va accentua latura progresistă a postmodernismului care va face din decidenți purtătorii ideii că „binele trebuie făcut uneori cu forța”. De fapt, deja observăm că în ceea ce materia adâncirii integrării europene, administrația publică, mai ales cea de la nivel central, nu ezită să preia modelul integrării negative prin conformare și mai puțin pe cel pozitiv prin negociere. Și aceasta deoarece negocierea cere opțiuni și, deci, o gândire critică, nu doar exercitarea prerogativelor de putere publică ale birocrației în scopul stabilirii normelor. Iată cum, din acest motiv binele public nu este însumat, ci subsumat unuia de extracție comunitar-birocratică (Comisia Europeană)având accente normative – pentru claritate am putea vedea cele de mai sus considerând analogia dintre economia pozitivă și cea normativă.
În fine, putem discuta despre influența directă a postmodernimului asupra politicilor publice. Respingând marile narațiuni postmodernismul favorizează micile narațiuni, ceea ce explică importanța excesivă acordată evenimentelor locale, promovarea micilor practici etc. în detrimentul conceptelor cu scară largă de aplicare. Chiar dacă cele din urmă, totuși, le influențează pe primele amintite. De altfel, motto-ul preluat în abordările postmoderne este deja cunoscut și des utilizat de către cei care promovează politici europene: „think globally, act locally” (gândiți global, acționați local); ceea ce n-ar fi neapărat rău dacă nu s-ar continua cu: „…and don’t worry about any grand scheme or master plan” (… și nu vă faceți probleme cu privire la orice tablou general sau master plan). În mod surprinzător (poate) pentru unii, Uniunea Europeană este un construct postmodern dovedit câștigător prin prisma evoluției economice și sociale a cetățenilor europeni din statele membre în ultimii zeci de ani – prima ei fază de evoluție la finalul căreia ne aflăm. Și aceasta deoarece „promisiunea postmodernă”[2] a construcției europene a constat în integrarea din ce în ce mai „adâncită” care să contracareze tendințele „hegemonice” ale statelor membre; federalizarea fiind văzută ca o variantă de evoluție pentru termenul lung. În acest context, dezbaterea ideii federale s-a concentrat asupra abordărilor emise de „federaliștii statali” adepții unei fuziuni a statelor membre într-o nouă entitate statală mai mare. În acest timp, acțiunea birocrației europene s-a bazat pe ideile „federaliștilor integrali” conform cărora integrarea trebuie „adâncită” sub forma unei continue transformări a societății peste granițele fizice ale statelor membre, oferind astfel alternativă pentru o nouă ordine europeană. Cel mai bun exemplu referitor la acest tip de federalism (integral) îl reprezintă cele două mari politici europene comune: cea de coeziune și cea agricolă. Poate că politica de dezvoltare regională ar putea să fie o bună ilustrare a afirmațiilor de mai sus plecând chiar de la definirea acesteia: „Politica de coeziune continuă să sprijine strategiile de dezvoltare conduse la nivel local și să autonomizeze gestionarea fondurilor către autoritățile locale”. Desigur, orice formă de aplicare a principiului subsidiarității este binevenită. Ce facem însă în cazul în care aplicând strict principiile acestei politici, efectele duc la creșterea disparităților economice între regiunile de dezvoltare – șase dintre cele opt regiuni de dezvoltare ale României fiind între cele mai sărace zece regiuni ale UE. Sau când, așa cum stau lucrurile în cazul noii dezbateri interne asupra regionalizării, liderii politici naționali presați de cei locali (de fapt tot ei!) anunță că o reîmpărțire administrativ-teritorială trebuie făcută utilizând criterii politico-administrative și nu economico-sociale, deja consacrate în Carta Verde a Dezvoltării Regionale, pe baza căreia s-a creat actualul desen regional. Fără a insista, trebuie spus că susținătorii autohtoni ai ideii devoluției statului, desigur bine intenționați teoretic, nu au estimat faptul că evoluția spre postmodernitate a societății, pe care am schițat-o mai sus, a creat un individualism administrativ ce afirmă că viziunea națională nu este nimic mai mult decât suma intereselor locale. În acest context ar fi interesant de urmărit cum a evoluat „prezumția” conform căreia ”…există o puternică identitate regională, post-modernă … care impune reducerea influenței centrului” prezumție contracarată acum mai mult de 20 de ani[3]. Pe de altă parte, în această luptă pentru putere intervine și societatea civilă, cel puțin la fel de postmodernă. Aceasta urmărește ca pe termen mediu să obțină descentralizarea cât mai largă a funcțiunilor exercitate de suprastructurile statului și delegarea maxim posibilă a managementului lor către membrii și grupurile sale – ceea ce nu este altceva decât o luptă pentru capturarea resurselor publice în numele diversității centrelor de putere.
Exemplele propuse mai sus și/sau altele pot fi contracarate sau chiar negate ca având vreo semnificație pentru evoluția societății sub o interpretare postmodernă. Totuși, putem recunoaște faptul că în societate există o preocupare cu privire la starea de saturație ideologică, de exces în prezentarea realității zilnice deconstruite până la esența ei cea mai violentă („…imagini care vă pot afecta emoțional…”) și chiar de „rău cultural” manifestat prin creșterea gradului de anomie politică în rândul cetățenilor etc. În societățile europene vestice există voci conform cărora ne-am afla „între două lumi” – una care acum apune și alta încă nenăscută. Suntem într-o criză de evoluție a societății occidentale.
România nu este ferită de aceste evoluții chiar dacă noi le percepem cu întârziere. Trăim zilnic într-o combinație de hiper-realitate și știri false în comunicarea publică (în special media), sub ofensiva rețelelor de socializare care accentuează fragmentarea ideilor și amestecă valorile joase cu cele înalte, atacați de un managerialism care denaturează rolul ideologiilor politice (considerând guvernarea ca pe o afacere), agresați de ideologii ce ne împiedică să ne stabilim ierarhii convingătoare de valori, provocați de tot felul de clarvăzători să negăm adevărul rațional propus de știință etc. pentru ca în final să participăm conștient sau nu la subminarea oricărei idei favorabile unui proiect comun, ca de exemplu un „proiect de țară”. Este simptomatic faptul că societatea românească este astăzi mai orientată spre trecut decât către viitor (în comparație cu cca. zece ani în urmă) invocându-l în scopul justificării prezentului, iar pe o scală de la 0 – 100 în ceea ce privește tendința de evitare a incertitudinii se înregistrează nivelul 90 (D. David).
Opțiunile pe care le vedem astăzi în cultură, educație, politică, administrație, mod de viață și viață socială în sens larg etc. indică faptul că metacriza postmodernismului este, în realitate, criza sensului propagată de acesta, astfel încât societatea, în bună măsură, nu mai împărtășește bunul simț comun al realității și chiar al moralității, punându-se permanent în discuție ceea ce este adevărat, sau bine, sau cum ar trebui să trăim. De fapt, postmodernismul nu este altceva decât un modernism alterat. Iar postmodernitatea nu este identificabilă prin accesul la progres deoarece nu clarifică nimic în plus din ceea ce modernitatea nu a clarificat. Dacă vom avea șansa unei vieți mai lungi, am spune că am fost martori ai progresului doar când vom observa net o anume ruptură a realității de ieri față de cea de azi (vom reveni la această idee).
România nu este o societate postmodernă ca atare ci mai degrabă o societate modernă cu alterații – uneori chiar în sensul propriu al cuvântului. Și nu știm dacă este bine sau rău în mod definitiv. Dar dacă aceasta este starea de fapt la care am ajuns prin tranziție, se pune o a doua întrebare.
A avut societatea românească alternativă la evoluția postmodernă de origine occidentală?
Răspunsul cel mai probabil este: nu! Iar motivele sunt cel puțin două. Pe de o parte, noi românii trăim într-o cultură a imitației și sincronizării căreia i-au lipsit în comparație cu vestul câteva sute de ani de evoluție în modernitate – ceea ce se vede clar încă și astăzi. Pe de altă parte România a fost expusă la experimentul comunist. Ca urmare, emanciparea individuală posibilă prin educație și prin economie, a venit pe filiera vestului și vrând sau nu, s-a confruntat cu haosul postmodern occidental suprapus peste modernitatea noastră întârziată.
În prima parte a tranziției, societatea românească a resimțit lipsa filosofilor raționaliști (practic inexistenți în conștiința publică din cauza moștenirii comuniste) a căror misiune ar fi constat în dezvoltarea reflexelor gândirii analitice, critice, sistemice etc. de-a lungul anilor de școală ale noilor generații. Lipsa acestora nu a fost suplinită de intelectualii publici, cei ce deplâng astăzi starea educației, dar care nu s-au grăbit în anii ’90 să sprijine reformele curriculare, mai ales din învățământul preuniversitar. Fără contrabalansul filosofilor raționaliști, ideologiile pătrund nestânjenite în mentalul colectiv. Este de domeniul evidenței că și astăzi înclinarea românilor către abordări raționale rămâne scăzută (M. Miroiu) și, ca urmare, inconsistența ideilor face aproape imposibilă dezbaterea publică și, până la urmă, o reală piață a ideilor. De altfel, literaturo-centrismul comunist al școlii românești, expandat intenționat în defavoarea abordărilor raționale, a rămas mult timp (chiar dacă redus în volum) la fel de predominant și după schimbarea de regim și încă bântuie programele școlare. La fel de mult ne-au lipsit vocile sociologilor specializați în psihologie socială (și aceștia reduși numeric) ale căror instrumente de lucru ar fi putut explica mai bine tranziția. În fine, nu am avut suficienți macroeconomiști care să fi fost distanțați de planificarea socialistă și care ar fi putut furniza strategii de revenire la economia de piață. Fără a insista în această cheie de analiză a rolului breslelor în tranziție, trebuie spus că din cauza slăbiciunii lor, au fost substituite de variante occidentale ale europenizării/globalizării, manifestate sub forma variatelor condiționalități formulate de instituțiile financiare internaționale, de la consensul de la Washington, la acordurile cu FMI, rapoartele Băncii Mondiale etc. Până când, în final, au devenit complet neglijate de preluarea, nu de puține ori neglijent/costisitoare, a acquis-ului comunitar în ciuda avantajelor evidente ale acestuia.
Rezultatul? O societate educată mai degrabă în spiritul sensibilității la epitete, metafore și metonimii și mai puțin pregătită să analizeze critic, să argumenteze și să aibă disciplina dialogului. Pe scurt, o societate mai apropiată de mesajele emoționale decât de cele argumentative, imaturitate folosită de stânga postcomunistă pentru a ne ține pe loc – asta face și astăzi având alt nume și alte figuri triste – și pe care actualii populiști mai ales suveraniștii o exploatează în scopul de a manipula (vom reveni).
În cea de-a doua parte a tranziției, la contextul descris mai sus s-a adăugat scăderea calității instituțiilor în perioada post-aderare. Postmodernismul a câștigat teren în administrație unde s-a potrivit ca o mănușă epuizatului „nou management public”/„noua guvernanță publică” – transformată astăzi într-o eclectică „post-nouă guvernanță publică”. Astfel, am asistat mai întâi la dezagregarea serviciului public și fragmentarea în agenții pe motivul eficienței (a face lucrurile cum trebuie) apoi la reunificarea acestora sub justificarea eficacității politicilor (a face lucrurile care trebuie) pentru ca astăzi în numele diversității, incluziunii, personalizării etc. să se treacă la informatizare/digitalizare (?) – panaceul universal. Oricum am interpreta teoriile asupra managementului public am rămas în paradigma performanței controlului asupra procedurilor și nu a rezultatelor. Și de fiecare dată au câștigat „proceduralii”! Un exemplu trist ilustrativ constă în obligarea instituțiilor bugetare să dețină „o procedură a procedurii pentru luarea deciziilor” – de altfel mereu s-a pus accent pe procedurile ex-ante neglijându-se cele ex-post. În fine, excesul de proceduri – puterea birocrației asupra politicii și societății – a creat un efect interesant odată suprapus peste o formă a analfabetismul funcțional în elaborarea reglementărilor și, mai grav, în materia transpunerii acquis-ului comunitar. Sau mai pe scurt, cu excepții remarcabile, administrația românească a fost izvor de reglementări care au suferit completări, modificări, reveniri, corecturi, precizări etc. creând stări de oboseală contribuabililor. Și nu vom aminti aici despre cele 544 de modificări ale Codului Fiscal din ultimii șapte ani, ci de un exemplu recent: cel al prosumatorilor de energie regenerabilă. Aceștia au aflat, după ce au și-au făcut investițiile, că trebuie să le continue, dar și că vor plăti taxe noi. Mai precis, au aflat ceea ce birocrația a aflat la rândul ei, anume că legea lui Kirchhoff (nivel liceal) nu permite injectarea fără limite a energiei electrice într-un sistem fără ca acesta să reacționeze – să crească riscul de distrugere a aparatelor electrocasnice prin mărirea valorii tensiunii electrice. Ca urmare, responsabilii pentru formularea politicii publice au gândit că în loc să se realizeze investiții (publice) în transformatoare reglabile, mai simplu ar fi ca prosumatorii să își extindă investițiile (private) în acumulatori, cheltuind în plus urmare a unei politici publice incomplet gândite. Poate că este un exemplu nesemnificativ în viziunea unora; dar dacă dimpotrivă el poate fi ilustrativ, deoarece fizica este invocată aici drept martor, ne putem imagina alte cazuri unde criteriile de eficiență ex-post ale politicii publice sunt mai greu de evaluat. Fără a mai continua acest subiect dificil și riscant, trebuie spus că, totuși, administrația publică din România a făcut pași înainte. Și nu mici și nici puțini! Dar acolo unde mizele sunt cele mai mari, deci și riscurile sunt proporționale, progresele sunt prea dificil măsurabile: anume în formularea politicilor publice.
Dacă în prima parte a tranziției am fost trădați de lipsa noastră de înțelegere asupra caracterului cultural al tranziției, în partea a doua am fost trădați de latura noastră executivă. Iată motive pentru care gândirea independentă și abstractă, manifestată când indivizii își proiectează viitorul, a fost inhibată și apoi înlocuită de scenarii și predicții sociologice deși această știință nu are, prin definiție, vocația previziunii
Și dacă așa cum am arătat mai sus în societate se manifestă o capacitate redusă de raportare la viitor folosind preponderent abordări raționale, apare o a treia întrebare.
Care este ieșirea din destinul încheiat al postmodernismului – cum redesenăm calea spre progres?
Dacă ne vom depăși complexul localist vom vedea că occidentul caută, el însuși, o soluție pentru a evolua cultural (aici în sens larg) încercând să găsească partea bună a postmodernismului în scopul revalorizării ideii de progres. În acest sens, este adevărat că postmodernismul poate fi privit și ca un câștig pentru individ și societate în artă, arhitectură, literatură, promovând diversitatea și pluralismul, deschizând calea interpretărilor multiple ale realității etc. Totuși, progresul nu se poate obține împingând societatea ”pe orizontală”, în ipoteza că tot ce există în afara omului (biologic) este un construct social infinit interpretabil. Iată de ce este nevoie de un nou impuls, de data aceasta pe verticala evoluției care să țină seama de viitorul globalizat, digitalizat și postindustrial. Acest impuls poate fi obținut prin revizitarea valorilor modernității, readucând în discuție logica obiectivă a științei, responsabilitatea individuală în context social, recunoașterea ierarhiilor pe criterii de calitate etc. O sinteză care să împace antiteza postmodernismului la teza modernității.
O astfel de abordare ar deschide calea către un tip de post-postmodernism iar soluția ar consta în definirea pasului următor: metamodernismul cu tot ceea ce semnifică acesta[4],[5],[6],[7]. Metamodernismul încearcă recunoașterea problemelor sistemice ce trebuie abordate și depășite, invocând nu doar nevoia de a (re)gândi complexitatea, ci chiar necesitatea unei mentalități a complexității. Aceasta ar însemna înțelegerea faptului că gândirea sistemică „orientată către obiectiv” și cuantificată prin planuri, calendare și scenarii, trebuie dublată de agilitatea permanent exersată de a identifica și interpreta semnalele ce anticipează apariția unor noi tendințe. Pe scurt, obsesia pentru viitor a gândirii sistemice, care tinde să defavorizeze prezentul dacă nu este conform cu previziunile, trebuie compensată de vigilența în fața perturbațiilor ce se nasc zilnic: noi incertitudini, noi schimbări și adaptări, evoluții neliniare sau chiar exponențiale ale unor efecte, bifurcații ale realității etc. Poate cel mai bun exemplu disponibil este legat de (non) rezultatul gândirii sistemice în chestiunea complexității ecologice – a se vedea dificultatea definirii, și mai ales a operaționalizării conceptului de dezvoltare durabilă care oricât de holist este definit, în final eșuează în abordări sectoriale.
Trecând mai departe, către metoda de lucru a metamodernismului, am putea spune că aceasta ne-ar ajuta să înțelegem unde suntem, folosind un tip de „amestec dinamic” între modernitate și postmodernitate, un balans între cele două, recunoscând că modernizarea nu a fost niciodată epuizată, iar postmodernismul nu și-a definitivat opera de creare a unui „om nou”: individualist, autoreferențial, nihilist și simultan relativist, amețit de propria diversitate etc. Acest balans ar avea loc între rațiunea, optimismul, speranța în viitor, obiectivitatea, acceptarea metodei științifice și credința în evoluția omului, ce aparțin modernismului și pesimismul, subiectivismul/relativismul, neîncrederea în știință și evoluția omului specifice postmodernismului.
Probabil că punctul de inflexiune și cea mai importantă contribuție a metamodernismului ar consta în mutarea accentului de pe un individualism exaltat și defensiv (ce face societatea pentru mine) către un personalism integrator, dar nu colectivist (în ce constau responsabilitățile mele față de societatea care îmi garantează libertatea), deschizând astfel calea spre o nouă viziune asupra evoluției societății. Judecând în această cheie, pare că metamodernismul este „mai liberal” decât însuși liberalismul.
Într-o viziune vulgarizată, evoluția de la modernism la postmodernism și apoi către metamodernism este comparată cu trecerea de la radio la televiziune și apoi la internet. Iar într-o viziune poate polemică s-ar putea spune că de-a lungul evoluției sale, umanitatea a căutat mereu o transcendență: în Evul Mediu s-a stabilit dogmatic revelația divină a Scripturii ca singura origine a adevărului; iluminismul a spulberat această transcendență stabilind un nou referențial în rațiune, transmisă prin cultură și știință ca singurele căi către adevăr; în fine, postmodernismul le-a negat pe ultimele deoarece conform ideilor sale, ca orice set de reguli stabilite de oameni, nici setul de reguli al științei nu funcționează pentru a ne duce către adevăr. Acum, după ce omenirea a traversat trei mari perioade în care transcendențele au parcurs drumul de la revelație, la rațiune și apoi la sentiment, metamodernismul propune propria transcendență: inteligența artificială – combinatorica supremă aptă să joace rolul de nouă referință în jocul complexității. Dacă modernismul a fost orientat epistemologic (natura cunoașterii) iar postmodernismul a reprezentat un efort ontologic (natura existenței), metamodernismul pune în discuție universalitatea și veridicitatea vechilor abordări moderne alături de fragmentarea și scepticismul postmodernismului.
Desigur, o discuție despre aceste curente de gândire este inutilă dacă nu există și o coborâre în concret. Iar afirmația care trebuie simultanformulată și demonstrată este următoarea: dacă vom rămâne captivi în mentalitatea modernă ori postmodernă nu vom avea acces la acele valori care să ne conecteze cu complexitatea globală ce se desenează zilnic – era postindustrială și digitală. Și astfel o a patra întrebare își face loc.
Putem evolua către o gândire a complexității?
Trecerea de la logica postmodernă spre cea metamodernă ne solicită mai întâi poziționarea față de paradigmele sociale în interiorul cărora trăim (cele ce definesc referențialele prin care percepem realitatea) iar apoi să gândim critic pentru a anticipa/proiecta noi paradigme.
Și în scopul exemplificării, am putea considera modificarea în timp a paradigmei dezvoltării regionale, chiar dacă raționamentul poate apărea ușor reducționist din pricina scării temporale reduse în desfășurarea sa. Astfel, ideea regionalizării a creat în anii ’90, odată cu introducerea ei pe agenda publică, adevărate crize legate de pericolul „ruperii țării”. Astăzi lupta pentru resursele politicii de coeziune a UE, dată între administrațiile publice locale, pare o realitate firească, iar ruperea țării este un subiect ridicol și închis. Iată cum, între modul nostru de a ne raporta la realitățile din anii ’90 și cel de astăzi s-a petrecut o ruptură definitivă, iar societatea a evoluat – a progresat. Dacă am fi putut ajunge la această transformare mai devreme, am fi avut beneficii semnificativ mai mari în dezvoltarea țării. Am fi modificat Constituția permițând astfel formarea de regiuni cu personalitate juridică în scopul accesării mai directe a fondurilor de dezvoltare de către acestea, regiunile ar fi avut talie economică și statut de negociator direct cu marii investitori, în portofoliul cărora ar fi putut deține acțiuni – a se vedea exemplul companiei Volkswagen și regiunii Saxonia Inferioară din Germania – etc. Deci, schimbarea paradigmei a creat progres. Dar paradigma dezvoltării regionale evoluează. Acum, ar trebui să anticipăm noile sale tendințe. Doar că riscul neînțelegerii continuă. Pe o altă spirală față de anii ’90, responsabilii publici „recită” obiectivele modificate ale politicii de coeziune: competitivitate, incluziune și guvernanță colectivă și „își asumă” instrumentul comun pentru garantarea eficienței, cel care privește concentrarea resurselor. Dar atât! Mai precis, funcționarii publici/administrația, dar și politicienii/partidele politice (deși astăzi nu mai știm cine pe cine reprezintă ori conduce) par să înțeleagă faptul că a avut loc o evoluție a conceptului, de la descentralizarea administrativă din anii ’90 la concentrarea financiară a anilor 2020. Dar nu par apți să priceapă și că vor urma alte schimbări. De exemplu, ne-am putea gândi că reașezarea conceptelor referitoare la polii de dezvoltare și/sau specializarea inteligentă (smart specialization) vor creiona ideea de specializare a regiunilor, iar finanțările europene vor accentua aceste caracteristici. Ca urmare, guvernul central ar trebui să amendeze politicile publice (politica ajutorului de stat, de exemplu) pentru ca toate regiunile să poată fi eligibile la un asemenea nou set de linii directoare ale politicii de coeziune. Sau poate că specializarea regiunilor va depinde și de potențialul de emisii cu efect de seră ori de altceva. O astfel de gândire anticipativă nu se observă.
Cu ajutorul acestui exemplu (al dezvoltării regionale) am putea formula o opinie cu valoare de generalitate: individualismul administrativ postmodern va fi un balast în dezvoltarea echilibrată a țării dacă refuzul gândirii complexe va rămâne ca acum, blocat/limitat de logica (!) luptei pentru fondurile comunitare.
Desigur, exemplele pot continua. Dar pentru a încheia argumentația conform căreia metamodernismul ar putea fi abordat prin prisma gândirii asupra complexității, rămâne de explicat rolul instrumentului care se adresează direct schimbării de paradigmă: inteligența artificială (IA). În economia acestui text, referitor la influența (actuală) a postmodernismului, respectiv (potențială) a metamodernismului asupra deciziilor publice, IA este privită drept noua soluție destinată organizării funcționale a societății. De fapt, IA este instrumentul apt să identifice limitele paradigmelor actuale din societate și să anticipeze căile pe care oamenii pot evolua, plasându-ideasupra realității imediate. IA poate elimina zgomotul de fond, redundanțele, excepțiile etc. ce apar în evoluția societății schițând scenarii de schimbare și progres. Pe scurt, IA va fi prezentă atât în procesul de pregătire a schimbării, cât și în noua stare de echilibru a societății. Și pentru a exemplifica cele de mai sus, am putea reflecta la rolul IA în: unificarea jurisprudenței, în interpretarea Codului Fiscal în funcție de comportamentul contribuabililor, la elaborarea analizelor ex-post privind eficiența ajutoarelor de stat acordate IMM în funcție de comportamentul consumatorilor, sau într-un plan mai larg la utilizarea IA generativă în statisticile pe care se bazează sistemul conturilor naționale, cele în raport cu care se calculează contribuția financiară a statelor la bugetul UE etc. Iar apoi, odată cu amorsarea schimbării de paradigmă, IA va fi prezentă în procesul de evaluare a calității sistemului de educație, în modificarea marilor programe de sănătate publică, în gestionarea problemelor de mediu, a sistemelor de pensii etc. Pe un palier mai general, se poate spune că IA se adresează gândirii complexității reducând riscul ca noile perturbații ce apar zilnic în societate, și care creează comportamente și reacții ale oamenilor, să fie triate și astfel, orientarea societății spre progres să devină, dintr-un proces de termen lung, unul de termen mediu.
Această „Inteligență” prezintă și riscuri: predarea puterii informației către sfera digitală controlată de un număr redus de persoane, scăderea creativității, alienarea și desigur îngrijorări legitime privitoare la pierderea locurilor de muncă, reglementări părtinitoare, manipulare etc. Pe scurt, partea bună a IA este legată de faptul că permite accesul maxim la cele mai noi idei potențial utilizabile pentru progresul societății, deci permite o abordare a complexității fiind ea însăși o combinatorică a scenariilor posibile. Partea rea a IA constă în aceea că ritmul dezvoltării de noi algoritmi este mai rapid decât ritmul reglementării efectelor. Desigur, aceste teme sunt imposibil de analizat în afara contextului digital deoarece dezvoltarea IA este condiționată de un amplu proces de digitalizare. Căci IA încă „cere voie omului” să se dezvolte. După ce natura umană va putea fi descrisă prin intermediul digitalizării, IA va putea prelua, probabil, și procesul de anticipare, în detaliu. Și cum natura umană nu se poate lipsi de a fi egoistă și curioasă, digitalizarea „totală” este garantată! Să considerăm în acest sens ipoteticul exemplu al senzorilor plasați pe corpul uman și pe îmbrăcăminte, care vor monitoriza permanent nu doar starea de sănătate, ci vor „asculta” discuțiile purtate, vor lega reacțiile fiziologice de cele ale conținutului verbal și chiar a gesturilor (elementele de semantică și semiotică) iar în final de efectele psihologice. Totuși, ideea conform căreia IA ar putea deveni un aliat al progresului uman, rămâne de discutat. Astăzi!
În ipoteza susținută aici că societatea va putea progresa depășind paradigma postmodernă prin metamodernism, accesând gândirea complexității cu ajutorul inteligenței artificiale, rămâne de răspuns la o ultimă întrebare: cine va formula și comunica și propune societății un astfel de proiect de evoluție, o astfel de viziune?
Soluția paradoxală, mediocrație și posibilul culoar liberal
Un răspuns posibil la întrebarea de mai sus este condiționat de existența a cel puțin două premise: prima statistică, iar cea de a doua ideologică. Adică, dacă va exista un grup de indivizi suficient de reprezentativi dispuși să își asume riscuri publice, respectiv dacă există o abordare ideologică pe care acest grup să se susțină.
Ipoteza statistică se referă la eventuala existența în societatea noastră a unei mase critice de intelectuali publici sau dispuși să se manifeste public, masă critică suficient de reprezentativă pentru România de astăzi care să fie apropiată de viziunea metamodernă. Apariția unei asemenea minorități nu este o imposibilitate dacă, păstrând proporțiile, ne amintim că în Revoluția din 1848 o minoritate românească nesemnificativă statistic de cca. 200 de persoane (A. Niculescu) „a mișcat țara” și a jalonat programul de formare și modernizare a României de la jumătatea secolului al XIX-lea până la 1918. Analizând această premisă în contextul în care putem accepta ideea conform căreia progresul individual este posibil prin achizițiile din educație și expunerea la economie, rezultă că formularea și comunicarea unei viziuni a complexității ar solicita contribuții ale intelectualilor din diferite domenii. Asemenea contribuții există în spațiul academic și nu numai, constituindu-se în potențiale fundamente ale unui proiect de evoluție; însă societatea nu le valorifică din diferite motive: fie pentru că intelectualii critici consideră că rolul lor nu este acela de a oferi soluții concrete ci doar de a formula diagnoze, fie deoarece că (prea mulți) ziariști consideră că media nu are vreun rol în educarea publicului, fie din cauze constitutive ca aceea conform căreia sociologii nu au vocația previziunii prin chiar meseria lor (la fel și psihologii sociali ori politologii) fie, în fine, pentru că economiștii își fundamentează proiecțiile pe date aflate permanent în ciclicitate (aleatorii temporal). Chiar considerând că putem beneficia de o viziune holistă asupra progresului, adevărata problemă de rezolvat, însă, este identificarea/coagularea grupului apt să amorseze schimbarea de paradigmă în politicile publice. Astfel, există varianta clasică, invocată pe larg, care face trimitere la capacitatea de a provoca schimbare a societății civile. O alta se referă la rolul mediului de afaceri. Prima soluție, după cum s-a văzut în acești ani, nu este viabilă deoarece resursele societății civile sunt disproporționat de reduse față de magnitudinea obiectivelor. A doua soluție este limitată de paradigma constrângătoare a profitului. Pe scurt, o schimbare societală nu poate fi făcută de jos în sus fără sprijin politic. Ca urmare, în mod paradoxal, singurul grup ce poate amorsa o schimbare pe termen mediu/lung este cel al politicienilor, sau mai exact al unui grup care s-ar forma în structura partidelor ori a unui partid; și chiar dacă nu sună bine pentru progresiști, este vorba despre partidele mainstream mai bine echipatepentru lupta cu postmodernismul datorită arsenalului lor de arme doctrinare consacrate – vom reveni mai jos în text.
În ceea ce privește premisa ideologică, lucrurile sunt relativ mai simplu de explicat dar mai greu de acceptat. Mai precis, contracararea adâncirii influențelor postmoderne în societate, politică și administrație (până la limitele unde binele comun devine un bun public amorf din ce în ce mai incluziv și renegociat între tot mai multe grupuri) cere clarificări doctrinare care să contrabalanseze noua ofensivă a adepților postmodernismului. Și aceasta deoarece postmodernismul în formele sale recente are drept scop fagocitarea libertarianismului pentru definirea unei arme ideologice cu care să își justifice prezența în viața socială, definind astfel o mișcare cu format clasic – un curent de gândire și o ideologie. Cu alte cuvinte, invocând ca obiectiv fundamental „libertatea reală”, postmodernismul caută o nouă cale de a-și continua influența asupra societății invocând combinația între postmodernism și libertarianism. Desigur, liberalismul are de luptat cu această intenție declarată a susținătorilor postmodernismului deoarece suferința majoră a liberalismului clasic constă în explicarea, mereu și mereu, a faptului că libertatea ca parte a proiectului liberal reprezintă mai mult decât suma libertăților individuale autodefinite și manifestate indiferent de efectele lor sociale. Iată cum în termeni doctrinari, liberalismul de dreapta capătă, fără voia sa, o mai mare expunere față de postmodernism ceea ce nu este neapărat un avantaj. Pe partea economică, o critică a neoliberalismului – critică ce nu aduce dovezi clare conform cărora acesta reprezintă „exploatarea” capitalistă – s-a suprapus peste ofensiva stângii care nu ezită să se prezinte ca având și variante social-liberale mai eficiente – „semnalizând” la stânga și virând, de fapt, la dreapta în elaborarea politicilor publice (A treia cale). Fără a aprofunda mai mult tema relației liberalismului cu alte ideologii putem spune totuși că, spre deosebire de acestea, liberalismul, grație capacității sale de a reprezenta pe lângă o doctrină și un set de practici, a reușit să evolueze în mod natural odată cu societatea. Iată de ce liberalismul trebuie revalorizat mai ales deoarece el însuși conține justificarea teoretică pentru propria autocorecție (F. Fukuiama).
Depărtarea liberalismului de marginile sale (cea libertariană și cea social-liberală) ar putea duce la revalorizarea acestuia printr-o accentuare a componentei de centru-dreapta cu influențe conservatoare – o soluție dezirabilă pentru România.
În economia acestui text, analiza premiselor de mai sus arată că formularea unei viziuni asupra evoluției societății într-o abordare metamodernă ar presupune o soluție „paradoxală”. Mai întâi identificarea unor individualități tocmai de pe scena politică, cea blamată pentru inacțiune, apoi revalorizarea liberalismului de centru-dreapta cu accente conservatoare.
Înainte de a sugera o soluție politică, ar mai fi necesară enunțarea unei ultime cerințe – cea mai grea. Conform acesteia, acceptarea unei viziuni metamoderne pe agenda partidelor politice ar presupune ca liderii acestora să recunoască și să își propună depășirea stării de mediocrație instituită deja pe suprafețe mari în spectrul politic din România. Avansul mediocrației se datorează unei combinații între managementul de partid (recrutarea membrilor) și sistemul electoral (cu reprezentare proporțională sau majoritar). Astfel, partidele politice pot alege în mod deliberat să recruteze doar politicieni mediocri, în ciuda faptului că ar putea selecta unii mai buni. Acest lucru se întâmplă când calitatea politică este limitată, fenomenul fiind mai probabil să apară în sistemele electorale proporționale decât în sistemele electorale majoritare. Astfel, în cazul unui sistem electoral cu reprezentare proporțională (așa cum este acesta în România) excluderea liderilor exponențiali și selectarea unui grup mediocru dar relativ omogen de indivizi reduce „efectul descurajării” celor care au mai puține calități – speranțele lor politice fiind inhibate de liderii exponențiali; deci se elimină astfel riscul unei mobilizări reduse din partea organizației. În același timp, însă, se limitează avantajul competitiv. Dimpotrivă, într-un sistem electoral majoritar, selectarea pe criteriul competenței maximizează șansele printr-o creștere a efortului de campanie chiar peste nivelul concurenților. Explicația acestor afirmații vine dintr-o analiză a impactului marginal al efortului individual de campanie asupra probabilității de a câștiga alegerile[8]. Fără a insista asupra aspectelor tehnice putem spune că reducerea calității politicienilor aleși prin această metodă „a mediei”, scade și calitatea prestației guvernamentale. Iar consecința este formarea unui amalgam între politicieni și funcționari pe „principiul” conform căruia, dacă politicul nu este capabil de viziune, măcar birocrații sunt stăpâni pe proceduri. Mediocrația permite specializarea indivizilor fără nevoia de lidership eliminând incompetența simultan cu competența. Din acest motiv este potrivită liderilor „prudenți” și, desigur, la fel de mediocri. Odată deveniți majoritari, mediocrații se caută și se imită unii pe alții. Procedurile dezvoltate de mediocrație îi ajută pe cei care au niveluri medii de competență să urce în poziții de putere, înlăturându-i atât pe cei supercompetenți, cât și pe cei incompetenți (principiul lui Peter). Pe scurt, o mediocrație va prefera un sistem electoral cu reprezentare proporțională, iar un grup competitiv va prefera un sistem electoral majoritar. În fine, invocarea de către mediocrație a stabilității este încă un ingredient pentru o rețetă garantată a eșecului la guvernare deoarece compromisul între mediocrațiile „nici de stânga” și „nici de dreapta” definește o perfectă „politică acentrului extrem” la umbra căreia poate activa oricând un mare partid transversal. Fără a mai insista, trebuie totuși spus că „…mediocrația ne propune să vedem ca inevitabil ceea ce este inacceptabil și ca necesar ceea ce este revoltător. Faptul că gândim lumea în termeni de variabile medii este de înțeles; că unii oameni seamănă foarte mult cu aceste cifre medii este evident. Dar mediocrația descrie nu atât dominația oamenilor mediocri, cât starea de dominație creată de formele mediocre înseși, o stare de dominație care stabilește aceste forme ca fiind uneori cheia supraviețuirii, până la punctul în care cei ce aspiră la ceva mai bine și au pretenția suveranității individuale devin obiectul cuvintelor goale generate de mediocrație”[9]. Rămâne să discutăm cât de potrivit ar fi sistemul electoral mixt care, în bunul renume autohton a fot deja încercat într-o formă parcă special aleasă pentru a înregistra un eșec (2008).
Întregul text de mai sus, încearcă să comunice câteva idei referitoare la modul în care societatea românească, după unii încă o societate a imitației și sincronizării, colectivistă și tranzacțională, ar putea să își privească critic drumul către progres.
Dacă ritmul progresului va rămâne lent, acesta ar putea fi efectul postmodernismului pătruns în societate și apoi în politică, politici, administrație, educație etc. Și dacă prețul emancipării individuale este promovarea valorilor postmoderne așa cum am încercat să le prezentăm, este nu doar posibil ci chiar probabil ca liderii țării să nu poată furniza românilor o viziune asupra progresului. Drept consecință a lipsei unui proiect de țară și pe fondul unei reforme a educației de tip postmodern, economia se va îndrepta mai puțin către una a cunoașterii, ci spre una a serviciilor în care competențele sunt mai necesare decât cunoștințele; reforma administrativ teritorială a țării va fi proiectată în paradigma exercitării puterii politice și nu a potențialului economic și social ceea ce va putea accentua disparitățile; partidele politice, mai ales cele tradiționale, vor rămâne în paradigma mediocrației permițând fragmentarea democrației prin apariția și dezvoltarea mișcărilor populiste și chiar extremiste.
Dacă, dimpotrivă, am vorbi despre posibilitatea unei tranziții societale de ieșire din postmodernismul pe care îl experimentăm astăzi, prin asumarea mai întâi politică (în mod paradoxal) a metamodernismului atunci, probabil că punctul de plecare ar putea fi dat de revizitarea ideii de individualism în corelare cu cea de libertate, abordând postmodernismul și liberalismul ca două curente de gândire. Deși există unele suprapuneri între postmodernism și liberalism în ceea ce privește valorile (diversitatea, toleranța etc.) aceste curente de gândire au perspective divergente referitoare la problemele sociale, politice, culturale. Liberalismul crede în nevoia fundamentală a individului de libertate, idee care se află aproape de esența postmodernismului. Și asemănările se opresc aici pentru că: liberalismul apreciază universalismul pe când postmodernismul îl respinge în favoarea identității; liberalismul încurajează dezbaterea ca mijloc de a ajunge la adevărul pe care postmodernismul îl acceptă doar ca „joc de limbaj”; în fine, liberalismul acceptă critica, extinsă chiar și asupra sa autocorectându-se, pe când postmodernismul nu poate fi criticat dacă se aplică propriile definiții asupra inexistenței unui adevăr rațional – un cerc vicios perfect.
În fine, ideologic vorbind, liberalismul este în mod substanțial departe de falanga progresistă a postmodernismului în România așa cum progresismul (postmodern) este diferit de progres. De aceea rolul liberalismului constă în contracararea ideii conform căreia progresul individual este condiționat de existența progresismului ca proiect politic. Sau mai precis să evidențieze faptul că progresul individual este rezultatul achiziției de educație și nu efectul mai mult sau mai puțin palpabil al cuceririlor științei și tehnologiei, a unei mai eficiente organizări sociale sau al creșterii economice. Pe scurt, efectul achiziției de cunoaștere prin educație, cercetare, cultură, permite emanciparea individuală, și astfel, se creează condițiile obținerii celor enumerate mai sus, deoarece decizia publică devine informată, critică și ca urmare optimă. Ideologia progresistă beneficiază tocmai de această confuzie a „ordinii inverse”, afirmând că setul de măsuri pe care îl propune, și nu altul, va duce la progres. Or, tocmai aici liberalismul trebuie să își continue lupta, fiind obligat pentru a supraviețui, să readucă în prim plan legătura dintre libertatea individuală și responsabilitatea publică propunând societății recunoașterea marilor narațiuni ca substanță a proiectului național. Și, ca urmare, reprezentanții liberalismului românesc vor trebui să judece dacă în actualul context cea mai bună poziționare a sa pe scena politică ar putea fi cea de centru – dreapta cu influențe conservatoare fără a neglija elementele creștin democrate și pe cele ale unui liberalism civic.
Reprezentanții liberalismului românesc ar putea decide să inițieze două mari gesturi publice: mai întâi să ceară sprijinul societății, ce ar putea fi reprezentată de intelectuali publici, lideri de opinie din societatea civilă și din mediul de afaceri, bresle etc. pentru ca ideea de progres a societății să capete conturul opțiunii generale. Și nu este vorba doar despre formularea unei viziuniîn vederea desenării unui proiect de țară în context european, ci și despre un proiect de evoluție a liberalismului ca mod de viață. Nu este o idee lipsită de realism deoarece liberalismul este probabil singura ideologie care conține justificarea teoretică aautocorecției.Apoi, partidele liberale ar putea decide să se confrunte cu propria mediocrație, proces dificil, ce ține de voința liderilor exponențiali ai acestoracompensând lipsa unui sistem electoral majoritar (competitiv) prin combinarea meritocrației votului cu recunoașterea competențelor profesionale dovedite.
O concluzie am putea formula fără prea mult entuziasm. Pe de o parte, așa cum am arătat în capitolul precedent, reformele structurale din economie dar și din administratie, necesare navigării prin metacriza schimbărilor climatice, depărtează șansa unei colaborări stânga-dreapta din cauza viziunii diferite asupra soluțiilor. Pe de altă parte liberalismul și progresismul nu se agreează reciproc din motive culturale justificate de contradicția asupra semnificației progresului, a modului în care indivizii ajung la acesta – pentru liberali calea fiind individuală, la progresiști drumul fiind dirijat, uneori cu forța de elite autodefinite. Iată cum, în politica românească liberalismnul, social democrația și progresismul au toate caracteristicile fizice de a rămâne imiscibile două câte două. O soluție, totuși, trebuie găsită pentru a evita ca ambivalența discursului politic și apariția populismului radical.
Adrian Ciocănea, profesor universitar, fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcții de Secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene, Consilier al Primului Ministru și Coordonator Național Adjunct al procesului de aderare la OCDE, este membru al Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă din Guvernul României. Este unul dintre cei șase inițiatori ai Manifestului Dreptei din România. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii 20 de ani.
[1] Soros, G., Capitalism versus Open Society, Financial Times, 2009; ” Today I want to explore the conflict between capitalism and open society, market values and social values”
[2] Borg St., Diez T., Postmodern EU? Integration between Alternative Horizons and Territorial Angst, JCMS Volume 54. Number 1. pp. 136–151, 2016
[3] * * * Raport de avertisment privind potențialul de criză – România, UNDP – Societatea Academică din România (SAR), 2002; https://sar.org.ro/wp-content/uploads/2011/08/ewr1ro2002.pdf
[4] Fergnani, A., Cooper, B., Metamodern futures: Prescriptions for metamodern foresight, Futures, Volume 149, 103135, 2023
[5] Storm, J.,Metamodernism: The future of theory, University of Chicago Press , 2021
[6] Andersen, L.R., Metamodernity: Meaning and hope in a complex world. Nordic Bildung, 2019
[7] Freinacht, H., The Listening Society: A Metamodern Guide to Politics, Book One. Metamoderna ApS, 2017
[8] Mattozzi, A., Merlo, A., Mediocracy, Journal of Public Economics 130, 32–44, 2015
[9] Deneault, A., Mediocracy: The Politics of the Extreme Centre, Between the Lines, ISBN-10, 2018
