de Nicolae BUD, Membru corespondent al Academiei de Științe Tehnice din România
Apelul permanent la rădăcini
Mă număr printre nespecialiștii în domeniul istoriei, dar care se interesează (stimulat de multe intervenții ale acad. Ioan-Aurel Pop) de trecutul poporului nostru, în strânsă corelație cu ceea ce putem să numim factorul exogen, internațional. Or, ceea ce se întâmplă, bunăoară, în spațiul mediatic actual, mai ales tentativele de re-re-re-rescriere a istoriei, impune clarificări, limpeziri, întrucât starea de confuzie – și pe această temă – are un efect toxic puternic, îndelungat asupra întregii noastre societăți, care – și așa – este bulversată de actualele evenimente interne și externe. Nu mă gândesc la o „istorie oficială”, ci la contribuții cu adevărat științifice la așezarea unor date și fapte pe făgașul adevărului istoric. Din această perspectivă, doresc să relev, cu precădere, o componentă esențială a acestor contribuții, modul în care I.-A.P. intervine pentru a combate (cu argumente științifice, dar și cu promovarea celor mai bune tradiții ale publicisticii militante românești) actele de mistificare a istoriei românilor.
Viziune realistă, conectată la valori autentice
În cele ce urmează, doresc să mă refer îndeosebi la ediția a doua a volumului intitulat „Istoria, adevărul și miturile”, pe care, cu modestie, I.-A.P. o subintitulează „Note de lectură”. În realitate, avem de-a face cu un adevărat model de polemică din toate punctele de vedere. Nu compar această carte cu cea a lui Octavian Paler intitulată „Polemici cordiale”. I.-A.P. merge mult mai departe și ne oferă – odată cu un exemplu de cordialitate – suficiente temeiuri pentru a combate, la rândul nostru, tot ceea ce reprezintă un sacrilegiu la zestrea noastră de trecut fără de care nu putem fi ceea ce suntem astăzi, cu bunele și relele fiecăruia. Consider că prin ceea ce a scris I.-A.P. ne oferă un model de spirit militant mai ales prin relevarea necesității de a se manifesta intransigență, pentru că este vorba despre adevăr și, mai cu seamă, că acest adevăr privește fibra existenței noastre naționale.
Ceea ce am desprins din cartea menționată a lui I.-A.P. și din alte luări publice de poziție ale reputatului polemist? Acad. I.-A.P. se remarcă nu prin lansarea de sloganuri, de stereotipii, ci se bazează exclusiv pe fructificarea forței argumentelor. Temele pe care le abordează, între care formarea națiunii române, nașterea și consolidarea limbii române, analiza diverselor curente din istoriografia națională și universală (viziunile romantice, critice, „autohtoniste”, modalitățile de „recuperare” a trecutului, refuzul de a participa la diferite școli de gândire contrare convingerilor sale) conferă nu numai o consistență deosebită operei menționate, ci, așa cum am mai remarcat, ne oferă lecții de mare valoare, care ne ajută să ne exercităm propriile noastre profesii și să ne manifestăm ca fii și fiice ale unui popor care are cu ce să se mândrească, în pofida vicisitudinilor vremurilor, care, nu de puține ori, și-au pus amprenta negativă asupra evoluțiilor națiunii noastre în timp și spațiu.
Pledoarie pentru abordările obiective, dezacord cu tot ceea ce mistifică trecutul
Nu cred că este cazul să-l menționez pe istoricul care face obiectul polemicii desfășurate de I.-A.P. în aproape 400 de pagini ale cărții-reper de care mă ocup. Îl notez doar cu X. Și aceasta, deoarece avem de-a face doar cu o luptă de idei, nu cu atacuri la persoană – procedeu atât de des utilizat (și uzat) în perioada postdecembristă.
Sigur, atunci când avem de-a face cu un om de știință, care pledează justificat în favoarea propriilor opinii, se cuvine să recurgem la delimitări și precizări privind viziunea pe care o considerăm viabilă. În cartea lui I.-A.P. sunt numeroase „episoade” în care, delimitându-se de unii autori, I.-A.P. îi apreciază pentru contribuțiile lor reale la știința istoriei simultan cu relevarea limitelor și dezacordurilor. Numai că, în cazul lui X, lucrurile capătă o altă „coloratură” prin „construcția” (îndrăznesc să spun antiștiințifică), a unei argumentări lipsite de suportul faptic strict necesar în astfel de demersuri. Astfel de procedee sunt sortite, după părerea mea, eșecului, chiar dacă acesta nu este iminent. Timpul le rezolvă pe toate, spune un vechi adagiu.
În analiza a ceea ce a scris X, acad. I.-A.P. examinează meticulos, farmaceutic aș observa, un sistem de gândire și acțiune, care – sub pretextul „demascării miturilor” – calomniază, pur și simplu, istoria milenară a poporului român, mistificând fapte și omițând, tot deliberat, date esențiale, documente pe deplin lămuritoare.
Parcurgând lucrarea la care fac mereu trimitere, am dorit, în cele din urmă, să aflu opiniile lui I.-A.P. în legătură cu tratarea obiectivă, calmă, cu acribie, a ideilor lui X situate într-un context istoriografic mai larg. Astfel, mi-am reconfirmat convingerea că este posibilă o abordare obiectivă și în materie de istorie, așa cum noi, cei care activăm în zona științelor numite exacte, avem posibilitatea s-o facem, apelând tot la datele certe ale realităților în mișcare.
De la conținut și formă, până la convingerea că „stilul este omul”
Celebrul dicton îmi permite să parcurg, fără ezitări, drumul spre o temă esențială desprinsă din lucrarea lui I.-A.P. Am în vedere tot modul în care este concepută și se derulează o polemică dezirabilă. În acest sens, pot fi date din respectiva carte sute și sute de exemple, însă doresc – la rândul meu – să îmi argumentez opiniile. Chiar atunci când abordează teme extrem de delicate, cu implicații inclusiv în prezent, I.-A.P. o face cu deplină claritate, direct, frust, dar fără concesii, promovând continuu un stil elegant, de sinceră evaluare a punctelor de vedere ale preopinentului, fără să-l „ierte”, însă, pentru devieri, mai ales atunci când acestea sunt lipsite de bună-credință și bună-cuviință. Pentru a nu mă limita la considerații de ordin general, voi cita din amintita lucrare:
„Dacă Nicolae Iorga a crezut sincer că istoricul are obligația morală, în cetate, de învățător al națiunii, dacă înainte de 1918, a militat ferm, cu toată ființa lui pentru Unire și dacă în multe scrieri de tinerețe se reflectă acest lucru, domnul X îl judecă pe Iorga aproape exclusiv după asemenea scrieri, care, scoase din context, dau o imagine falsă. Există unii filosofi de mare forță și prestigiu care au avut juvenile episoade legionare, pe care, cei mai mulți, le-au regretat deschis sau tacit, orientându-se, de timpuriu și cu mare succes, spre altceva. Firește, aceste episoade nu trebuie ascunse, dar domnul X le socotește, adesea, pe acestea definitorii și le scoate din context. Mai grave sunt respingerea și criticarea unora dintre cei mai mari istorici, cum a fost Gh. I. Brătianu, model de corectitudine morală, care n-a avut niciun fel de «abatere» de extremă dreapta sau de stânga, dar nu s-a lăsat niciodată copleșit în sensul istoric de politică sau ideologie și care a fost recunoscut la finele epocii interbelice drept unul dintre cei mai de seamă medieviști europeni, fiind numit de confrații de pe continent să coordoneze o sinteză de istorie generală a Evului Mediu, cu evitarea viziunii occidentalocentriste. Este paradoxal și nedrept, Gh. I. Brătianu, încarcerat și asasinat, sau împins la sinucidere de comuniști (oficial sinucis, la Sighet) pentru vina de a fi fost «om politic și istoric burghez, naționalist, dușman al poporului», să fie, după 1989, acuzat de unele «vini» asemănătoare. Este de neacceptat să ne pierdem cumpătul într-o asemenea măsură!”.
Concluzii, fără pretenția de „ultim cuvânt”
Polemicile desfășurate de acad. Ioan-Aurel Pop nu rămân niciodată, cum se spune, „în coadă de pește”. Argumentarea este finalizată prin concluzii firești, care decurg logic și legic dintr-una într-alta. Dar, niciodată, aceste concluzii nu sunt considerate drept „ultimul cuvânt”, drept o formulă înghețată, statică, definitivă. Nu este vorba numai despre posibilitatea de a se infirma, chiar sever, unele puncte de vedere, ci și despre șansa de a se avansa noi interpretări, de a se nuanța opiniile, dar mai ales despre legitimitatea unor alte puncte de vedere, inclusiv cele opuse, atunci când se desfășoară o adevărată dezbatere științifică. Avem, desigur, de-a face cu o veritabilă deschidere spre dialog, în stil polemic, caracteristică omului de știință autentic. Odată cu această remarcă revin la o idee fundamentală a operei acad. Ioan-Aurel Pop. Reputatul polemist nu numai în domeniul istoriei ne convinge, cu fiecare intervenție publică a sa, că nu putem fi indiferenți când ne confruntăm cu acte deliberate de denaturare a adevărului istoric, cu atentate (fie ele oricât de sofisticate, de abile) la demnitatea noastră națională. Riposta (firește) elegantă, civilizată, la astfel de tentative, este obligatorie, o obligație pe care academicianul Ioan-Aurel Pop o onorează cu o determinare științifică și civică remarcabilă, inclusiv prin punerea în valoare a talentului său publicistic deosebit de atractiv, de largă accesibilitate pentru marea masă a cititorilor.
