de S.C.M. Paine, Profesor universitar de istorie și strategie avansată la Colegiul Naval de Război al SUA
La fel ca țarul Nicolae al II-lea, președintele rus Vladimir Putin și-a identificat greșit inamicul principal. Luptând un război la alegere, permite adevăratei amenințări la adresa țării sale să își adune forțele. China, nu Ucraina, constituie amenințarea existențială a Rusiei. În războiul ruso-japonez (1904-05), Nicolae a luptat împotriva Japoniei pentru concesii în Manciuria pe care Rusia nu le putea valorifica, în loc să investească în căile ferate și munițiile necesare pentru a lupta împotriva adevăratului inamic al țării, Germania, un deceniu mai târziu.
Înfrângerea în primul război mondial a costat viața lui Nicolae și a familiei sale după ce bolșevicii au preluat puterea. Nobilii care nu au avut aceeași soartă violentă ca țarul au fugit în străinătate, adesea murind în sărăcie.
Occidentul și Ucraina nu au intenționat niciodată să invadeze Rusia, cu atât mai puțin să-i ia teritoriul. Cine din Occident ar dori asta? China, pe de altă parte, s-ar putea să o dorească foarte bine. Lista lungă de nemulțumiri a Chinei datează de secole, de la țarii care au îndepărtat mari suprafețe de teritoriu – o zonă mai mare decât Statele Unite la est de râul Mississippi – din sfera de influență a Chinei.
Invazia lui Putin în Ucraina a fost o eroare crucială – de tipul celor care exclud o revenire la statu-quo-ul de dinainte de război. În schimb, astfel de erori duc la alternative mult mai puțin dorite. Întrebarea nu este dacă Rusia va pierde războiul din Ucraina (în termeni strategici, deja a pierdut), ci doar cât de mare va fi pierderea.
Războiul a costat Rusia peste 700.000 de victime. A forțat Rusia să-și reorienteze comerțul energetic profitabil din Europa către piețe mai puțin profitabile. A redus productivitatea prin sancțiuni. A dus la confiscarea rezervelor sale de schimb valutar, cu dobânda acumulată redirecționată către Ucraina. A declanșat fuga a sute de mii de cetățeni de vârstă activă (adesea foarte educați și în sectoare tehnologice cruciale). A precipitat bombardarea fabricilor rusești, bazelor militare și infrastructurii, precum și prima invazie a teritoriului său (în regiunea Kursk) de la Al Doilea Război Mondial. Și a adus extinderea și revigorarea NATO, cu aderarea Suediei și Finlandei la alianță, transformând Marea Baltică într-un lac NATO.
Chiar dacă președintele ales al SUA, Donald Trump, cumva pune capăt conflictului din Ucraina, Putin nu poate inversa aceste pierderi. Și cu cât războiul din Ucraina continuă, cu atât Rusia va deveni mai slabă, determinând pe mulți să se întrebe când va decide să-și oprească pierderile. Rușii l-au înlăturat pe Nicolae al II-lea pentru că a gestionat prost războiul, a distrus economia și a fost risipitor cu viețile supușilor săi. La fel ca anturajul lui Nicolae, anturajul lui Putin îl ajută să-și dubleze decizia proastă de a invada Ucraina în loc să renunțe cât mai pot. Dar cu cât mai mult rămân alături de Putin, cu atât mai mare va deveni vulnerabilitatea lor față de China.
Întrebarea nu este dacă China va întoarce armele împotriva Rusiei, ci când. China va devora prânzul Rusiei; singura incertitudine rămasă este cât de mare va fi masa. Rusia a consumat o mare parte din arsenalul său din Războiul Rece în Ucraina, lăsând Siberia larg deschisă ambițiilor Chinei. Siberia are resursele pe care China le dorește: nu doar energie și minerale, ci, mai important, apă. Lacul Baikal este mai mare decât Belgia și conține 20% din apa dulce de suprafață a lumii, de care nordul Chinei are disperată nevoie.
Se pare că Putin intenționează să escaladeze conflictul pentru a obține victoria. Războiul a început cu invazia sa ratată și încercarea de schimbare a regimului în Kiev, urmată de eforturi de a învinge ucrainenii prin masacre de civili în orașe precum Bucea, distrugerea gratuită a caselor și orașelor și răpirea transfrontalieră a mii de copii. Apoi au urmat atacurile asupra adăposturilor civile, spitalelor, școlilor, muzeelor și centralelor electrice; execuțiile sumare și tortura prizonierilor de război; distrugerea masivului baraj Kahovka de pe râul Dnipro; amenințările la adresa centralei nucleare de la Zaporijie (deși Rusia, nu Ucraina, este situată în direcția vântului); și utilizarea minelor, dronelor turcești, rachetelor balistice, munițiilor cu dispersie, bombelor planate și acuma trupelor nord-coreene.
Dacă Putin ar folosi arme nucleare, lucru cu care a amenințat periodic, rușii ar deveni paria secolului XXI, înlocuindu-i pe naziștii secolului trecut. La fel ca germanii înaintea lor, rușii susțin războaie de cucerire teritorială. După ce exportul modelului economic sovietic a sărăcit atât de multe părți ale lumii (inclusiv pe ei înșiși), bombardarea nucleară a unui vecin ar cimenta statutul Rusiei ca cea mai retrogradă țară din lume, iar pe poporul său ca cel mai brutal din lume. Efectele strategice negative pentru Rusia și ruși ar dura generații – întrebați-i doar pe germani.
Întrebarea de un milion de ruble este dacă anturajul lui Putin intenționează să rămână alături de el pe întreaga durată a călătoriei, ceea ce i-ar lăsa la mila Chinei, nu a lui Putin, și îndreptându-se spre o destinație economică similară cu cea a Coreei de Nord. De la China ar trebui să se aștepte la represalii pentru lanțul de abuzuri al Rusiei care datează din secolul al XIX-lea.
Susținătorii puterii Rusiei ar trebui să se întrebe în al cui interes servește acum războiul din Ucraina. În acest stadiu, răspunsul este clar: doar al lui Putin. Restul dintre noi putem observa dezastrul național în desfășurare pe măsură ce decid între salvarea a ceea ce pot și scufundarea odată cu nava.
Pentru a evita soarta nobilimii ruse – sau căderea de la ferestrele zgârie-norilor – elita rusă ar putea să-l motiveze pe Putin să se retragă și să reducă pierderile țării lor prin returnarea teritoriului în schimbul păstrării averii lor personale. Din păcate, se pare că rușii au nevoie de catastrofe naționale pentru a precipita o reevaluare a strategiei lor.
