de Dennis Ross, Cercetător la Washington Institute for Near East Policy
Având în vedere conflictele din Gaza și Liban și conflictul militar dintre Israel și Iran, pare greu de imaginat o perspectivă promițătoare pentru Orientul Mijlociu în anul următor. Pentru mulți observatori, revenirea lui Donald Trump la Casa Albă nu face decât să adauge și mai multă incertitudine. Dar, deși de obicei trebuie să ne așteptăm la ce e mai rău în Orientul Mijlociu, văd posibilitatea apariției unor noi alianțe pozitive.
aceasta nu înseamnă că trebuie să ignorăm pierderile devastatoare suferite de palestinieni în Gaza, distrugerile din părți ale Libanului – inclusiv în cartierele sudice ale Beirutului – sau hotărârea israelienilor (nu doar a celor de dreapta) de a nu mai fi niciodată atât de vulnerabili cum au fost pe 7 octombrie 2023. Cei care trebuie să se implice în procesul de pace nu au încredere unii în ceilalți, iar acest lucru este de înțeles. Dar pacea probabil că nu este obiectivul potrivit pentru anul următor. În schimb, accentul ar trebui pus pe încetarea conflictelor în desfășurare și pe construirea unei baze pentru stabilitate și securitate; dacă acest proces este bine gestionat, va putea pune din nou bazele unor viitoare eforturi de pace.
Un astfel de rezultat devine mai probabil dacă apar noi alianțe în regiune. Aici, poate contrar intuiției, am o oarecare speranță. Atacul terorist al Hamas din 2023 – urmat a doua zi de un baraj de rachete trase asupra Israelului de către Hezbollah din sudul Libanului – a declanșat o campanie militară israeliană care a provocat daune mari, dar care a slăbit profund Hamas și Hezbollah. Liderii lor, Yahya Sinwar și Hassan Nasrallah, împreună cu cea mai mare parte a conducerii lor, nu mai sunt.
Slăbirea intermediarilor
Hamas poate că încă există, dar nu mai are o armată. Pe 6 octombrie 2023, dispunea de cinci brigăzi formate din 24 de batalioane. Astăzi, nu mai are unități organizate. Câteva mii de persoane mai pot purta arme, iar grupuri mici de două sau trei persoane pot oferi rezistență locală, dar armata sa și cea mai mare parte a infrastructurii sale militare (depozite de arme, laboratoare, facilități de producție) au fost distruse. Mai mult de jumătate din tunelurile Hamas au fost distruse, iar opinia publică din Gaza s-a întors împotriva grupării. Un sondaj recent realizat de Zogby arată că doar 7% dintre locuitorii din Gaza mai doresc ca Hamas să rămână la conducerea enclavei.
Mai mult, principalul învăţat islamic din Gaza, Salman al-Dayah, a emis recent o fatwa (o decizie juridică islamică neobligatorie) criticând Hamas pentru că a declanșat un război atât de devastator. Dat fiind că atacul său era previzibil că va duce la moartea în masă a civililor și la distrugerea infrastructurii, al-Dayah scrie că Hamas este vinovat de „încălcarea principiilor islamice care guvernează jihadul”.
Este adevărat că Hamas poate că nu a fost niciodată extrem de popular în Gaza. Dar furia față de el și fatwa emisă împotriva sa indică faptul că publicul din Gaza dorește sfârșitul războiului și că ar fi cel mai probabil favorabil unei administrații interimare supravegheate de o coaliție internațională cu participare arabă. Emiratele Arabe Unite au declarat deja că sunt dispuse să ia parte la un aranjament de tranziție pentru administrarea Gazei, supravegherea reconstrucției, asigurarea ordinii și prevenirea contrabandei, pregătind terenul pentru o eventuală guvernare palestiniană sub o Autoritate Palestiniană (AP) reformată.
Cu Hamas distrus din punct de vedere militar și incapabil să se refacă, o alternativă la conducerea sa în Gaza este la îndemână și poate fi realizată în anul următor. Mai mult decât atât, nu doar Hamas a fost slăbit. Hezbollah este de departe cea mai importantă forță proxy a Iranului. A instruit toate celelalte miliții proxy, le-a ajutat să-și dezvolte capacitatea de a-și construi propriile arme, a acționat ca trupe de șoc iraniene în Siria și a utilizat arsenalul său de
150.000 de rachete ca element de descurajare împotriva unor atacuri israeliene asupra infrastructurii nucleare iraniene. Dar acest factor de descurajare este acum, în esență, eliminat.
Potrivit fostului ministru israelian al apărării Yoav Gallant, aproximativ 80% din rachetele Hezbollah au fost distruse. Israelul a decimat conducerea grupării, i-a demontat structurile de comandă și control, i-a subminat comunicațiile și, în general, i-a slăbit poziția în Liban. Până la jumătatea lunii noiembrie, deja existau semne că Hezbollah și Israel se îndreptau spre un armistițiu (ceea ce nu este surprinzător, având în vedere că Iranul trebuie să protejeze Hezbollah și să-i ofere șansa de a se reface).
Slăbirea Iranului
La un nivel minim, „axa de rezistență” condusă de Iran a suferit o lovitură profundă, la fel ca și Iranul, în urma distrugerii de către Israel a apărării sale strategice aeriene și antirachetă (radarele S-300, pe care Rusia nu le poate înlocui prea curând). Ca urmare, unii strategi iranieni de frunte, precum fostul ministru de externe Kamal Kharazi, consilier al liderului suprem Ayatollah Ali Khamenei, au început să vorbească despre dezvoltarea unei arme nucleare pentru a consolida apărarea Iranului.
Totuși, un astfel de pas ar fi extrem de riscant, mai ales cu Trump înapoi la Casa Albă. Președintele ales a adoptat întotdeauna o linie dură față de Iran, iar premierul israelian Beniamin Netanyahu a declarat deja că el și Trump au discutat și au o viziune comună asupra programului nuclear iranian.
Trump se prezintă ca un lider care va pune capăt războaielor, nu le va începe. Prin urmare, este de așteptat ca el să prefere să ofere Israelului „undă verde” pentru a elimina infrastructura nucleară a Iranului, oferindu-i sprijinul necesar.
Acestea fiind spuse, ar trebui să ne amintim că politica lui Trump față de Iran este „presiune maximă”, iar scopul ei nu este neapărat schimbarea regimului, ci o schimbare în comportamentul regimului. Nu este greu să ţi-l imaginezi folosind amenințarea forței Israelului și aplicarea mai puternică a sancțiunilor petroliere pentru un nou acord nuclear. La urma urmei, el a spus în repetate rânduri că încheierea unei înțelegeri cu iranienii va fi unul dintre obiectivele sale pentru al doilea mandat.
Desigur, iranienii nu preau au dorit să aibă de-a face cu el prima dată. Ei au răspuns politicii sale de maximă presiune cu ceea ce au numit rezistență maximă – o strategie care a inclus atacuri asupra instalației de procesare a petrolului a Arabiei Saudite de la Abqaiq, cea mai importantă din țară; atacuri cu rachete ale houthilor; exploatarea petrolierelor; hărțuirea navelor din Golful Persic. Ca răspuns, Trump a ordonat în cele din urmă o lovitură asupra lui Qassem Suleimani, liderul forțelor Quds din Iran și unul dintre cei mai apropiați oameni de liderul suprem.
Iranul a fost mai precaut după aceea. Nu a început să-și accelereze programul nuclear și să intensifice atacurile prin intermediar împotriva forțelor americane din Irak și Siria decât după ce Joe Biden a câștigat alegerile din 2020, iar acum intermediarii săi sunt dramatic mai slabi decât în timpul primului mandat al lui Trump.
Ar putea iranienii să caute o portiţă pentru a scăpa de Trump? Având în vedere că Khamenei a susținut întotdeauna că „puterile arogante” – în principal SUA – nu vor fi niciodată mulțumite cu concesiile iraniene până când republica islamică nu va mai exista, el poate nu tinde să cedeze în acest moment. Dar supraviețuirea regimului este cea mai importantă preocupare a sa și, ocazional, a făcut ajustări tactice în fața a ceea ce el vede ca fiind costuri sau riscuri mari. Astfel, nu aș fi surprins să văd iranienii apelând la președintele rus, Vladimir Putin, pentru a negocia un acord cu Trump. Având în vedere interesul lui Trump pentru Putin și dorința acestuia din urmă de a-i oferi lui Trump un câștig, astfel încât să limiteze sprijinul SUA pentru Ucraina, rușii ar putea foarte bine să vină cu ceva. Nu sunt sigur cât de real și semnificativ ar fi, dar nu poate fi exclus.
O nouă eră?
Chiar dacă un acord între administrația Trump și Iran este improbabil, slăbirea axei iraniene și schimbarea echilibrului de putere din regiune fac posibile noi realinieri. Comandamentul Central al SUA a reușit deja să integreze apărarea aeriană și antirachetă a unei coaliții regionale care include toți partenerii arabi ai Americii (inclusiv Arabia Saudită) și Israelul.
Integrarea regională a fost unul dintre principalele obiective ale administrației Biden și merită amintit că, în timpul primului mandat al lui Trump, s-a vorbit despre promovarea unei alianțe asemănătoare cu NATO în Orientul Mijlociu. Tendința către integrarea securității e probabil că va continua, noua administrație promovând aceeași viziune – în mare parte modelată de ginerele lui Trump, Jared Kushner, în timpul primului său mandat – de integrare și dezvoltare economică mai largă.
Mai mult, Trump a declarat că dorește extinderea Acordurilor Abraham, în special prin includerea Arabiei Saudite printre țările care au normalizat relațiile diplomatice cu Israelul. Saudiții au spus în mod clar administrației Biden că vor fi pregătiți pentru un acord de pace cu israelienii cu condiția să obțină un tratat de apărare cu SUA și o cale credibilă către un stat palestinian. Poate Trump să îndeplinească aceste cerințe? Poate el să contribuie la un tratat de apărare care necesită 67 de voturi în Senat (adică probabil că ar avea nevoie de cel puțin 14 sau 15 senatori democrați)? Este el dispus să impulsioneze un acord care să ofere ceva semnificativ palestinienilor, chiar dacă acest lucru ar sparge aproape sigur actualul guvern Netanyahu?
Cu toate acestea, Arabia Saudită nu va normaliza relațiile cât timp războiul din Gaza continuă. În timp ce armata israeliană pare pregătită să pună capăt conflictului, mai ales ca mijloc de a asigura eliberarea ostaticilor rămași, rămâne de văzut dacă Netanyahu va fi pe aceeași undă. Totuși, Trump i-a spus lui Netanyahu că dorește ca războiul să se încheie până la preluarea mandatului, astfel că stimulentele care îl ghidează pe prim-ministru pare a se fi schimbat.
Concluzia este că un acord de normalizare saudito-israelian ar transforma regiunea. Dacă nu se realizează în timpul scurt pe Biden îl mai are în funcție, cu siguranță va fi un obiectiv pentru Trump în anul care vine. Și chiar dacă se va dovedi imposibil, decimarea Hezbollah și Hamas de către Israel, împreună cu slăbirea Iranului, ar putea aduce o mai mare stabilitate, dacă nu pace, regiunii. Cel puțin Iranul va avea un interes redus în a provoca probleme – cu excepția cazului în care însăși existența regimului este amenințată.
Dacă se obține o mai mare stabilitate în regiune, abordarea Israelului față de Cisiordania va deveni probabil o problemă. Dacă administrația Trump dorește un acord saudit la un moment dat, va trebui să facă ceva cu privire la eforturile miniștrilor de dreapta Itamar Ben-Gvir și Bezalel Smotrich de a face imposibil un stat palestinian. Asta înseamnă terminarea negocierilor pentru noile aşezări și încercări de a forța prăbușirea Autorității Palestiniene (AP). Înseamnă, de asemenea, a face presiuni – pe cont propriu și cu parteneri arabi cheie – pentru reforme autentice în AP, probabil cu un nou prim-ministru palestinian independent. Acesta a fost un obiectiv al primei administrații Trump și bănuiesc că saudiții, emirații și alții vor fi mai deschiși să facă presiuni pentru asta acum.
Deși poate părea contraintuitiv, există o șansă ca regiunea să devină mai stabilă în anul următor. Desigur, acesta este Orientul Mijlociu, unde lucrurile pot lua o întorsătură neașteptată. Slăbiciunea Iranului ar putea face ca acest stat să se grăbească să obţină arma nucleară. Israelienilor le-ar putea fi greu să iasă din Gaza. Declinul economic din Egipt ar putea deveni mult mai problematic. Iar houthii ar putea continua să amenințe transportul maritim în Marea Roșie sau să reia atacurile cu rachete împotriva Arabiei Saudite dacă aceasta va normaliza relațiile cu Israelul. Toate cele de mai sus sunt posibile. Totuși, acest lucru depinde de măsura în care noua administrație va putea valorifica slăbirea Iranului pentru a obține stabilitate regională.
