Au trecut trei ani de la izbucnirea războiului în Ucraina, forțând milioane de ucraineni să își părăsească locuințele în căutarea siguranței. Mulți și-au găsit refugiu în vestul României, unde își reconstruiesc viețile și se integrează în noile comunități cu sprijinul Centrului Multifuncțional AIDRom (Asociația Ecumenică a Bisericilor din România) din Timișoara, în cadrul proiectului „Asistența refugiaților la Centrul de Tranzit Timișoara și sprijinirea refugiaților ucraineni”, derulat cu sprijinul Înaltului Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR).
1. Cum v-a afectat viața declanșarea conflictului din Ucraina în urmă cu trei ani și ce schimbări majore ați experimentat de atunci?
Rocheva Irina: M-a făcut să încep viața de la zero.
Zaharchenko Galina: Am părăsit țara natală, am rămas fără rude și prieteni, fără casă și fără viața obișnuită.
Bostan Veronika: A trebuit să las tot ce aveam în Ucraina și să fug în altă țară pentru a mă proteja pe mine și pe copiii mei.
Natalia Sibut: De la începutul războiului în Ucraina, viața mea s-a schimbat total, iar și eu m-am schimbat. Sunt din Nykolaiv și am o familie mare. Decizia de a părăsi țara nu a fost ușoară și nu toți au fost de acord cu această idee, astfel familia s-a împărțit. A fost greu să-mi las părinții în oraș și să accept că viața mea de dinaintea războiului a fost pierdută pentru totdeauna. Am părăsit țara împreună cu sora mea, nepoata mea și soția fratelui meu – trei femei, un copil și, bineînțeles, pisica. Nu aveam un plan, nu aveam economii suficiente și dispunem doar de lucrurile esențiale. Am fost pe drum mai mult de o săptămână și ne-am confruntat cu numeroase dificultăți. Voi detalia mai jos. Ce pot spune acum este că, de la începutul conflictului, nu mi-am mai văzut părinții și prietenii, iar de când a început războiul, nu am mai fost acasă în Nykolaiv, pentru că este periculos acolo. Este greu, dar așa încerc să trăiesc. Acum sunt căsătorită, soțul meu este român și suntem fericiți împreună – acesta este probabil singurul lucru care mă face să nu renunț. Am învățat mult pentru a mă adapta la noua viață. Am avut multe provocări și stres. În prezent, lucrez într-o companie română, studiez activ limba română și planific să urmez terapie cu un psiholog, deoarece încă simt efectele războiului. Îmi doresc o pace dreaptă. Vreau să îmbrățișez părinții și să mă întâlnesc cu prietenii, iar oamenii din Ucraina să nu mai sufere și să nu mai moară din cauza acestui război crud.
2. Cum ați luat decizia de a veni în România și ce provocări ați întâmpinat la sosirea aici?
Rocheva Irina: Este dificil să găsești o locuință pentru o familie de 10 persoane.
Zaharchenko Galina: După ce o bombă a fost aruncată dintr-un avion și a zburat la doar 50 de metri de nepotul meu, lovind pământul, dar – ca prin minune – nefiind detonată, fiica mea (însoțită de cei doi copii) și cu mine ne-am înscris imediat la evacuare și am părăsit Nykolaiv, orașul nostru natal. Mai întâi, am fost întâmpinate de prietenii noștri și am locuit în Gura Humorului, lângă biserică, timp de două săptămâni, iar apoi, împreună cu proprietarii apartamentului, voluntarii ne-au ajutat cu hainele, cumpărăturile și ne-au oferit tot ce aveam nevoie. De ceva timp, voluntarii ne-au susținut și suntem încă în contact cu unul dintre ei – Joseph Nadi.
Bostan Veronika: România este prima țară în care am trecut granița, motiv pentru care am rămas aici. În plus, am învățat limba română.
Natalia Sibut: De fapt, nu existau planuri prestabilite. Când am plecat cu familia mea, prioritatea noastră era să găsim o locuință, apoi să căutăm un loc de muncă și să ne instalăm. Planul inițial a fost Polonia, deoarece limba poloneză este asemănătoare cu cea ucraineană și are graniță cu Ucraina. Am crezut că războiul se va încheia repede și că ne vom putea întoarce acasă. Am petrecut trei zile în Polonia cu prietenii, însă nu am reușit să găsim locuințe, deoarece erau mulți ucraineni, iar școlile erau aglomerate. Nici nu mai puteam locui împreună cu prietenii, deoarece apartamentul era prea mic, având doar două camere, și nu doream să le provocăm disconfort. Am fost sfătuiți să mergem în Germania, unde, din păcate, și acolo era supraaglomerat de ucraineni – pur și simplu nu era loc pentru noi. Ni s-a recomandat să stăm la un hotel și să așteptăm până găsim o soluție, însă ni s-a spus că această așteptare ar putea dura luni întregi, iar noi nu aveam fondurile necesare pentru a sta într-un hotel timp de o lună. Eram în disperare. Unul dintre prietenii noștri ne-a sfătuit să mergem în Bulgaria, unde ni s-a promis că vom găsi locuințe și că vom fi întâmpinați și ajutați. La trecerea graniței cu România, am observat un cort cu steagul ucrainean și am decis să ne oprim; acolo, voluntari care îi ajutau pe ucraineni ne-au întâmpinat, oferindu-ne ceai fierbinte, mâncare și articole esențiale. Am discutat și despre planurile noastre privind Bulgaria; au insistat să le notăm numărul de telefon, lucru care s-a dovedit util. La sosirea în Bulgaria, însă, nu am fost întâmpinate, iar persoana care trebuia să ne aștepte nu a răspuns la apelurile noastre. Eram confuze și supărate. Din fericire, am salvat numărul voluntarilor din România și i-am contactat pentru a le explica situația. Ni s-a transmis adresa la care trebuia să ajungem. România este prima țară care m-a făcut să mă simt „ca acasă”. Pe parcurs, am întâlnit oameni foarte amabili care ne-au oferit cazare sau mâncare. Am fost uimiți de compasiunea și ospitalitatea lor. Când am ajuns la destinație, voluntari pe care îi cunoșteam deja ne-au întâmpinat și ne-au oferit apartamentele lor pentru o scurtă perioadă, până ce am găsit o soluție permanentă. A fost o perioadă în care ne-am putut relaxa și redobândi încrederea. Am găsit un loc în care să ne putem instala fără probleme, chiar și cu o pisică. Am fost foarte recunoscătoare și fericite că, măcar, aveam un acoperiș deasupra capului și puteam uita de drumul nesfârșit spre necunoscut. Voluntarii ne-au achiziționat haine și mâncare, deoarece nu aveam altceva, în afară de acte și rucsacuri cu lucrurile esențiale. Am găsit un loc de muncă la distanță pentru o companie ucraineană, ceea ce ne-a fost suficient la început. De altfel, mai speram că războiul se va termina repede și ne vom putea întoarce acasă – lucru care, din păcate, nu s-a întâmplat până astăzi. Nu am mai fost acasă de când a început războiul. L-am cunoscut pe soțul meu pe Instagram – a dat întâmplător peste profilul meu și a decis să vadă dacă aveam nevoie de ceva. Comunicarea noastră a fost prietenoasă, iar eu am simțit sprijinul și grija de care aveam atâta nevoie în momentele dificile. De asemenea, a organizat asistență voluntară pentru ucrainenii aflați în dificultate, iar eu am fost bucuroasă să fac parte din această inițiativă și să ajut pe alții. Încă sunt uimită de deschiderea și amabilitatea oamenilor din România. Pot spune sincer că România mi-a salvat viața.
3. Cum ați aflat despre proiectul AIDRom, susținut de UNHCR și ce tipuri de sprijin (material, social, psihologic) v-au fost cele mai utile prin intermediul acestui proiect?
Rocheva Irina: Am beneficiat de sprijin psihologic și financiar.
Zaharchenko Galina: Am aflat despre proiect de la prietenii din biserica ucraineană care se află acum aici. Mulțumesc tuturor celor implicați, care oferă ajutor atât financiar, cât și în soluționarea problemelor sociale.
Bostan Veronika: Am aflat despre UNHCR la sosirea în București, iar despre AIDRom, ulterior, în Oradea.
Natalia Sibut: Voluntarii de la Arad Civic m-au informat despre organizația AIDRom, iar inițiativa s-a dovedit foarte utilă pentru mine. A fost esențial să învăț limba, iar AIDRom mi-a oferit tot ce aveam nevoie, inclusiv vouchere pentru a cumpăra alimente, ceea ce m-a ajutat foarte mult pe mine și pe familia mea.
4. Puteți împărtăși un exemplu specific despre cum intervenția proiectului AIDRom v-a ajutat să depășiți o situație dificilă?
Rocheva Irina: Am beneficiat de asistență în timp util atunci când am contactat AIDRom.
Zaharchenko Galina: Anul trecut, eu și nepotul meu am trecut printr-o situație dificilă, iar proiectul m-a chemat să vin pentru a primi bonuri de mâncare. Am primit, de asemenea, ajutor umanitar, produse de curățenie și lenjerie de pat – totul a venit la momentul potrivit.
Bostan Veronika: Am primit o mână de ajutor sub formă de vouchere, pachete cu alimente și pungi cu articole de igienă.
Natalia Sibut: Cursurile de limba română și engleză au fost foarte utile pentru mine.
5. Ce aspecte ale proiectului v-au ajutat să vă recâștigați echilibrul emoțional și speranța pentru viitor?
Rocheva Irina: Activitățile pentru copii.
Zaharchenko Galina: Îmi plac întâlnirile organizate de personalul proiectului; acestea reprezintă un mare sprijin emoțional. Mulțumesc tuturor celor care ne-au arătat că le pasă și sper că nu vom rămâne singuri în fața problemelor viitoare. Vă mulțumim pentru ajutor.
Bostan Veronika: Ei au demonstrat că este posibil să începi totul de la zero, fiind mereu prezenți pentru a te ajuta în orice fel. Oamenii au încredere în AIDRom.
Natalia Sibut: Cred că încă am nevoie de sprijin pentru a-mi recăpăta echilibrul emoțional.
6. Ce rol a jucat comunitatea locală și sprijinul oferit de români în procesul dumneavoastră de adaptare și integrare?
Rocheva Irina: O inimă deschisă și un zâmbet.
Zaharchenko Galina: La început, când am ajuns în Oradea, mai multe familii ne-au ajutat. Au organizat excursii distractive, ne-au oferit sprijin financiar și ne-au susținut. Mulțumiri speciale proprietarului apartamentului nostru și familiei sale, Banda Anka – soțul și fiul ei David – cu care comunicăm foarte strâns.
Bostan Veronika: M-a ajutat cu plata locuinței în etapa inițială.
Natalia Sibut: Sprijinul din partea românilor a avut un impact semnificativ asupra integrării mele în România. Am redescoperit încrederea în oameni, am cunoscut persoane noi și m-am apropiat de cultura românească. Au fost organizate diverse evenimente pentru ucraineni, care ne-au ajutat să ne distragem de ororile războiului – și pentru aceasta sunt infinit recunoscătoare.
7. Ce mesaj ați putea transmite despre experiența dumneavoastră din ultimii trei ani?
Rocheva Irina: Apreciaz faptul că suntem cu toții în viață și protejați.
Zaharchenko Galina: Sper ca acest proiect să continue să funcționeze.
Bostan Veronika: Învață limba și muncește din greu pentru ați reface viața.
Natalia Sibut: Pentru ucraineni, sfatul meu este: adaptează-te la noua ta viață, învață limba, fii recunoscător pentru tot și bucură-te de fiecare zi. Nu-ți pierde speranța și ajută-i pe cei care au nevoie.
Pentru români, aș spune că războiul este un fenomen extrem de teribil; faceți tot ce puteți pentru a vă proteja. Influența propagandei rusești în Europa este foarte mare, așa că verificați cu atenție informațiile care vi se oferă. Vreau să adresez un sincer mulțumesc românilor: sunteți o națiune incredibilă! Cultura voastră, asemănătoare cu cea ucraineană, este prețioasă – prețuiți-o și fiți mândri de ea. Ați salvat mii de vieți!
Aceste mărturii evidențiază reziliența refugiaților ucraineni și sprijinul esențial oferit de Centrul Multifuncțional AIDRom din Timișoara. Activitățile din cadrul proiectului „Asistența refugiaților la Centrul de Tranzit Timișoara și sprijinirea refugiaților ucraineni”, derulat cu sprijinul UNHCR, au schimbat vieți, oferind refugiaților stabilitate, demnitate și speranță pentru viitor.
Despre AIDRom
AIDRom (Asociația Ecumenică a Bisericilor din România) și-a început activitatea în 1991 ca un demers comun al Bisericilor istorice prin membrii fondatori: Biserica Ortodoxă Română, Biserica Reformată din România și Biserica Evanghelică de Confesiune Augustană din România, în cooperare cu Unitatea IV (Împărtășire și Slujire) a Consiliul Mondial al Bisericilor. În 1993 a dobândit statut juridic, iar în 1994 s-au alăturat alți doi membri: Biserica Evanghelică Luterană din România și Biserica Ortodoxă Armeană.
AIDRom promovează incluziunea persoanelor marginalizate, contribuie la reintegrarea socială a persoanelor cu risc ridicat, asigură egalitatea de șanse și luptă împotriva traficului de persoane și a discriminării. Oferă asistență refugiaților și migranților care doresc să se integreze în România și are un răspuns de urgență în caz de dezastre. Prin acțiunile sale, AIDRom întărește cooperarea interreligioasa și interetnică pentru pace și stabilitate pentru a atenua segregarea în comunitățile multietnice și pentru a asigura respectarea drepturilor omului. Centrele Multifuncționale de Consiliere a persoanelor în situație de risc dezvoltate de AIDRom în București, Iași și Timișoara, au ca scop consilierea și asistența persoanelor vulnerabile aflate în dificultate (copii, femei etc.), a refugiaților și a migranților. AIDRom este prim organizație non-guvernamentală independentă din România care obținut prestigioasa certificare CHS în 2024. Este membru Act Alliance, alături de peste 140 de organizații confesionale membre care lucrează în domeniul dezvoltării pe termen lung, al advocacy-ului și al asistenței umanitare, având o prezență activă în peste 120 de țări.
Puteți afla mai multe despre activitatea asociației AIDRom accesând site-ul: http://www.AIDRom.ro/.
