Într-una din zilele de vară a anului 2015 Warren Buffett intra tăcut în lobby-ul sediului băncii JPMorgan Chase de pe Park Avenue din Manhattan, încercând să nu atragă prea multă atenție. Laurence D. Fink, președintele Black Rock, care gestionează peste 4.000 miliarde dolari (cel mai mare money manager din lume), a fost condus și el la etajul 49 la scurt timp, urmat, la fel de discret, de Abby Johnson, CEO la Fidelity (care gestionează peste 2.000 miliarde dolari) și Frederik Wiliam McNabb III, șeful lui Vanguard (3.000 miliarde dolari).
În total, a fost vorba de aproximativ o duzină de CEO ai principalelor firme de investiții – T. Row Price, State Street – plus șeful unui fond de pensii public și un investitor activ. Toți veniseră pentru o întâlnire despre care li s-a cerut să păstreze o discreție totală.
La etajul 49 au fost întâmpinați de Jamie Dimon, CEO-ul JPMorgan Chase.
Agenda întâlnirii – rezultată în urma multor convorbiri ale lui Dimon cu prietenul său Warren Buffett – cuprindea o discuție despre starea deplorabilă a companiilor tranzacționate public în SUA: prea puțină încredere și prea puțină legătură între managementul companiilor și acționarii acestora, prea multe reguli impuse de așa-numiții experți în guvernanța corporativă și prea multe idiosincrazii contabile. Ca rezultat, cea mai mare parte a banilor „smart” din SUA devin și rămân privați, creând mai multe companii care au mai puțină responsabilitate publică și transparență.
Într-un final au fost date publicității câteva „recomandări” care par „normale”, cum ar fi:
sugestia ca board-urile companiilor publice să fie diverse: mulți participanți s-au declarat împotriva menținerii unor board-uri stufoase, formate din mulți membri. Ei ar prefera doar un număr restrâns de membri, dar care să fie experți în afaceri, fără prea mulți consultanți sau profesori universitari. Iar compensarea membrilor Board-ului să fie făcută, cel puțin jumătate, cu acțiuni;
companiile publice nu ar trebui să ofere indicații privind veniturile viitoare;
companiile care nu includ, în contabilitate, compensațiile prin acțiuni. Grupul este de părere ca aceste compensații cu acțiuni este „pur și simplu un cost în cadrul afacerii”;
companiile care au acțiuni cu sistem de vot dual, la care investitorii care dețin acțiuni cu drept de vot privilegiat au o influență mai mare la votul în cadrul societății;
recomandări care i-ar putea deranja pe executivii companiilor cărora le place să mențină un control strict asupra lanțului de comandă și o anumită distanță între management și board. Câștigă teren ideea că board-urile unei companii publice trebuie să poată să se întâlnească cu angajații fără prezența CEO-ului pentru a obține o imagine neinfluențată de nimic și nimeni despre modul în care compania este condusă;
nevoia de a avea fie două persoane în conducere, CEO și președintele board-ului, care să se controleze reciproc sau, dacă este una singură, aceasta să fie un lider puternic.
Președintele și CEO-ul Berkshire Hathaway, Waren Buffett, a apărut la emisiunea „Squawk Box” de la CNBC din 21 iulie a.c., pentru a prezenta câteva idei pentru reforma guvernanței corporative, pe care el și alți oameni de afaceri puternici și investitori de top le-au discutat într-o serie de „întâlniri tăcute” în ultimul an.„Estimările emise de companii privind veniturile viitoare pot duce la o serie de practici incorecte” a afirmat Buffet. „Am văzut astfel de cazuri care au generat rezultate foarte proaste”. Buffett susține că recomandările sale urmăresc „să încurajeze un pic companiile care chiar se simt în largul lor să ofere indicații despre veniturile potențiale viitoare, și a le acorda mai multă înțelegere”.La rândul său Jamie Dimon, CEO și președinte al JPMorgan Chase, a trimis un email în aprilie 2016 realizatorilor emisiunii „Squawk Box” în care intervenea în discuția despre veniturile anunțate de companii, spunând: „comparați două numere reale: cele de anul acesta cu cele de anul trecut”.
Atunci când mi-am început cariera, în 1995, majoritatea subiectelor care ni se prezentau pe la diverse conferințe sau cursuri de pregătire erau despre „planificare fiscală”, despre instrumente hibride, despre cum putem reduce sarcina fiscală efectivă, fără a încălca legea fiscală, dar folosind orice scăpare pentru a ocoli plata impozitelor. Noțiuni precum „secretul fiscal”, legea fiscală de strictă interpretare (acolo unde legea nu prevede clar, impozitul nu se datorează) erau elemente sacrosancte ale unei paradigme pe care fusese așezat sistemul fiscal global de decenii bune. Părea aproape ca fiind un act de bravură să găsești soluții de a evita plata impozitelor.
În ultimii ani, acest lucru se schimbă rapid. Secretul fiscal, la fel ca și cel bancar de altfel, nu prea mai există, multinaționalele au ajuns să fie demonizate public pentru că nu își achită impozitele în statele care le produc profiturile, iar subiectele fiscale fac adesea prima pagină la ziar sau „țin” știrile zile întregi. Presiunea pe decidenții politici a crescut în mod corespunzător, exponențial.
Primul și cel mai important game changer a fost decizia G20 de a împuternici OECD să dezvolte un plan de măsuri care să împiedice transferul profiturilor în paradisuri fiscale. În nici trei ani planul a fost dezvoltat (15 măsuri), discutat, aprobat și implementarea deja a început. Pentru ca acest set de măsuri să devină unul global, OECD a creat un organism numit „Inclusive Framework” în care a invitat – cu statut egal, atât membri OECD, cât și statele care nu sunt membre. Pe 30 iunie, la prima reuniune a Inclusive Framework la Kyoto, la masă eram reprezentanții a 83 de state, inclusiv Panama.
Scriu astăzi din nou pe LinkedIn și din nou în limba română, dar pentru prima oară din afara României – de la München, noua mea casă.
Am hotărât să pornesc o serie de reflecții legate de experiența extraordinară pe care am trăit-o în ultimii patru ani, în calitate de CEO al Allianz-Țiriac.
Mai întâi, o foarte scurtă poveste:
Eram de foarte puțin timp în România. Abia fusesem investit ca CEO al Allianz-Țiriac. Mă aflam la Timișoara, în timpul săptămânii, într-o vizită de business. Unul dintre colegii de la București m-a sunat, să-mi transmită că directorul ASF voia să fiu la el în birou în ziua respectivă – fără să întrebe unde eram sau ce program aveam. Era pentru prima oară când mă confruntam cu o astfel de solicitare. În câteva ore, eram deja la București. Agenda mi se modificase complet.
În doar o zi de lucru, am fost nevoit să-mi exersez agilitatea și să-mi adaptez calendarul la programul autorității financiare, să dau un examen de diplomație în relația directă cu directorul ASF și să apelez la creativitate, să inovez în procesele de lucru, pentru că agenda profesională mi s-a modificat radical în urma unui singur telefon.
Trecând spre Balcani, se remarcă tot pe Harta 1, atât în Bulgaria, cât și în Serbia și Ungaria, progresul autostrăzii pe traseul drumului antic ce unea Constantinopolul de Viena. Bulgaria are peste 780 km de autostrăzi, Serbia peste 670 km de autostrăzi și drumuri expres. Peste România și în valori absolute, ca să nu mai vorbim de densitate.
Pe traseul acestui drum, porțiunea dintre Belgrad și Budapesta va fi modernizată cu fonduri chinezești. Macedonia, țară cu relief dificil, are autostrada nord-sud practic finalizată pe teritoriul ei, rămânând de modernizat doar o bucată care este acum drum expres, pe teritoriul Serbiei pentru conectarea cu Budapesta. Sârbii se vor lega ulterior și cu Muntenegru. Din acel moment, această rută balcanică va prelua trafic important de la Istanbul și Salonic către Belgrad, Zagreb, Ljubljana, în nordul Italiei, sau către Budapesta, către vestul, nord-vestul sau nordul Europei.
Stabilitatea economiei germane, o adevărată locomotivă pentru întreaga Uniune Europeană, este pusă la încercare într-un mod în care aproape nimeni nu se gândea că ar putea fi posibil. De câteva luni, soliditatea și viitorul instituției financiare emblematice a țării, Deutsche Bank, este pusă sub semnul întrebării, în ciuda restructurării acesteia.
În septembrie, Deutsche Bank a intrat în zona turbulențelor bursiere după o dispută îndelungată cu Departamentul de Justiție al SUA. Ca și în cazul altor mari instituții de credit, Departamentul de Justiție a solicitat plata unor penalități de 14 miliarde dolari pentru a închide ancheta privind vânzarea de titluri garantate cu ipoteci de către filiala din SUA a băncii germane în perioada premergătoare colapsului financiar din 2008. Speculațiile referitoare la faptul că banca nu dispune de rezervă de capital pentru a plăti amenda a pus în mod firesc sub semnul întrebării viitorul instituției financiare vechi de 146 de ani și dacă nu va fi următoarea Lehman Brothers care să declanșeze o nouă criză mondială.
Amenda este doar ultima lovitură primită de către banca de investiții cu sediul în Frankfurt. Investitorii Deutsche Bank consideră că riscul de intrare în incapacitate de plată al băncii este mai mare chiar decât cel de la vârful crizei financiare din 2008. Acțiunile băncii s-au prăbușit și ele până la noi minime istorice, doar de la începutul anului devalorizându-se cu aproximativ 45%. Capitalizarea bursieră a ajuns la aproximativ 16 miliarde dolari, aproape cât amenda primită în SUA de 14 miliarde dolari pentru tranzacțiile ilegale din 2008 cu creditele ipotecare. Afacerile derulate pe partea de investment banking s-au prăbușit pe fondul dobânzilor negative, creșterii anemice din UE și implementării de noi reglementări adoptate după criza din 2008 pentru limitarea speculațiilor cu grad ridicat de risc.
Apogeul Războiului Rece. Noaptea de 31 august spre 1 septembrie 1983. Zborul KAL 007 al Korean Airlines cu 269 de oameni la bord deviază dintr-o eroare de navigație de la cursul normal și intră în spațiul aerian din Extremul Orient al URSS. Mai mult, fără ca piloții să-și dea seama, survolează o zonă extrem de sensibilă, în care armata sovietică pregătea un test cu o nouă rachetă balistică. Boeingul 747 este confundat cu un aparat de spionaj și doborât de către aviația militară sovietică. Inițial, Kremlinul a negat orice implicare. Abia după destrămarea URSS a recunoscut incidentul.
Pe 17 iulie 2014, aeronava Boeing 777, Malaysia Airlines – MH17 – cu 298 de pasageri era doborâtă de o rachetă sol-aer cu doar câteva minute înainte să părăsească Ucraina și să pătrundă în siguranța spațiului aerian al Rusiei. Rezultatele anchetei oficiale conduse de autoritățile olandeze și date publicității pe 28 septembrie 2016 aveau să concluzioneze că avionul a fost doborât de rebelii pro-ruși din Donețk cu ajutorul unei rachete de tip BUK, care le-a fost livrată din Rusia. Demn de menționat este că armata ucraineană deține acest tip de rachetă pentru apărarea antiaeriană. La ce le-ar fi trebuit unor grupări paramilitare, care poartă exclusiv lupte de gherilă urbană, inutilele rachete sol-aer, capabile să doboare ținte la altitudini de peste 10.000 m chiar și la viteze supersonice, asta nu explică din păcate raportul oficial.
Impresionantul convoi mortuar ce poartă rămășițele pământești ale pasagerilor zborului MH17, victime ale tensiunilor dintre Vest și Est, ale unui Război Rece care nu este lăsat să moară.
Momentul în care omenirea a scăpat la mustață de un război nuclear
Astfel de incidente sunt provocate de tensiunile extreme care se acumulează în cadrul războaielor reci. Atât în 1983, cât și în 2014, sentimentele anti-rusești, resentimentele mai bine spus, s-au întărit în Occident, dar mai ales în SUA. Astfel, Washingtonul obține suportul popular necesar pentru a continua politica de anihilare a influenței Moscovei. De menționat că la niciuna dintre aceste două tragedii aviatice, produse la decenii distanță, nu s-a ținut cont de punctele de vedere contrare concluziilor oficiale și niciodată nu au fost analizate până la capăt variantele care ar fi condus la alte rezultate. Prin urmare, rapoartele oficiale sunt contestate de anumite grupuri independente care oferă, cel puțin în teorie, explicații complet diferite.
Criza cubaneză a rachetelor din octombrie 1962, atunci când s-a spus că pe Hrușciov îl mâncau degetele să apese pe butonul roșu de frică să nu-l ia prin surprindere un atac nuclear american. Însă, chiar și atunci, URSS-ul a avut un bun pretext de a-și amplasa rachetele balistice la o aruncătură de băț de coasta americană: tentativa de invazie a Cubei din 1961 – de altfel, un eșec lamentabil și de proporții epice al CIA – și amplasarea de rachete balistice americane dotate cu focoase nucleare în Italia și Turcia care vizau direct Moscova. Criza a fost scurtă, doar 13 zile, dar de intensitate maximă, iar negocierile au condus la retragerea rachetelor sovietice și distrugerea rampelor de lansare. Partea secretă a negocierilor a constat în retragerea rachetelor americane din Turcia și Italia.
Octombrie 2016: Rusia amplasează rachete de croazieră de tip Iskander în enclava Kaliningrad, la granița dintre Polonia și Estonia. Aceste rachete balistice cu rază scurtă de acțiune (500 km) sunt capabile să transporte ogive nucleare. Partea rusă spune că sunt doar temporar desfășurate, pentru exerciții militare. Importantă este însă tocmai mobilitatea acestora, oricând pot fi transportate în timp scurt la locurile dorite. Și acesta este un răspuns la desfășurarea scutului antirachetă al americanilor în Europa de Est, inclusiv la Deveselu în România.
În plus mai este și retorica apropiată de cea practicată între NATO și defunctul Tratat de la Varșovia. Cel mai explicit exemplu este dat de Casa Albă, care l-a acuzat cât se poate de oficial pe Vladimir Putin de crime de război. În consecință, Putin riscă să fie adus în fața Tribunalului internațional de la Haga, asemenea lui Radovan Karagici. De altfel, presa occidentală îl acuză pe Putin la această oră de aproape orice: manipularea alegerilor din SUA, lansarea de atacuri cibernetice asupra SUA, tentativa de invadare a Ucrainei și sprijinirea partidelor populiste din Occident.
Să fie toate acestea pure coincidențe? Când mai multe astfel de elemente se înmulțesc și sunt de natură de a defini ostilitatea crescută dintre Vest și Est, chiar dacă nu mai sunt delimitate clar la momentul de față în două blocuri militare antagonice, înseamnă că ne aflăm la debutul celui de Al Doilea Război Rece sau poate că războiul inițial nici nu s-a încheiat vreodată. Faptul că principalii actori sunt tot cele două superputeri nucleare, SUA și Rusia, poate să indice că cei peste 20 de ani scurși de la presupusa încheiere a războiului au reprezentat doar o perioadă de acalmie.
„Ceea ce vedem astăzi în ultimele săptămâni, sau luni, este ceva mai mult decât un Război Rece. Nu știu cum să-l denumesc, dar nu este ceva ce ar fi apărut de curând, deoarece consider că Vestul și în special SUA nu au încheiat niciodată Războiul Rece, chiar și după prăbușirea Uniunii Sovietice”, a declarat recent președintele Siriei, Bashar al-Assad pentru „Komsomolskaia Pravda”.
Cei care au cunoscut Războiul Rece își amintesc cu siguranță moartea tacită a acestuia care a survenit dispariției Uniunii Sovietice. Omenirea a urmărit cu sufletul la gură momentul în care sicriul era depus în mormântul pe a cărei piatră funerară apăreau gravați anii „1946-1991”.
Ne place să credem că tratatele de pace țin la nesfârșit. Că acestea au reușit să ne transforme din foști combatanți în vecini uneori morocănoși, însă, per ansamblu, inofensivi. Poate că ne-am bucurat cu toții prea devreme și nimeni n-a suspectat tocmai că sicriul, peste care sărbătoream, era gol.
P.S. Rusia tocmai a dezvăluit noua rachetă nucleară Sarmat capabilă să atingă orice punct de pe teritoriul american. În plus, din primele informații, aceasta este imună la scutul antirachetă construit de Statele Unite.
Hillary Clinton a dat ca exemplu negativ România pe problema avorturilor și interzicerea acestei practici în perioada comunistă. La începutul acestui an, alt candidat la Casa Albă, Bernie Sanders, era revoltat că o țară „ca România” are viteza la internet mai mare decât SUA. Dar dincolo de aceste comparații mai mult sau mai puțin fericite, americanii au avut parte anul acesta de o campanie electorală mai degrabă balcanică, decât una la nivelul așteptărilor și pretențiilor lor.
Campania prezidențială de anul acesta va rămâne mai mult ca sigur drept una dintre cele mai „murdare” din istoria Statelor Unite. Scandal și demagogie. Accentul pus mai mult pe atacul la persoană decât pe propriul program politic. Și opțiunea resemnată a alegătorilor de a alege „răul cel mic”. Ne sună oare cunoscut?
A treia dezbatere – Clinton vs. Trump
În cea de-a treia dezbatere electorală, ținută în Las Vegas la Universitatea din Nevada, Donald Trump a încercat să recupereze procentele pierdute după două înfrângeri clare în primele două confruntări cu Hillary Clinton. Deși a fost poate cea mai bună prestație a lui, candidatul republicanilor și-a ratat și ultima șansă de a lăsa o imagine bună înainte de alegerile din 8 noiembrie a.c.
Temperamentul impulsiv, pierderea controlului și declarațiile controversate precum „femeie obraznică” („nasty woman”) la adresa lui Hillary l-au făcut să se anihileze de unul singur, fără un prea mare efort din partea contracandidatei sale.
Clinton nu s-a lăsat nici ea mai prejos și s-a legat de experiența lui Trump: „Când eu luam parte la colectivul de urgență al Casei Albe, monitorizând raidul împotriva lui Bin Laden, el (Donald Trump) modera un show TV cu celebrități”.
Schimbul de replici a continuat în aceeași notă. Republicanul a precizat că Hillary Clinton ar fi un președinte slab în relațiile externe și că Putin „nu are niciun respect” pentru ea. Aceasta a ripostat că șeful statului rus și-ar dori mai degrabă o marionetă la Casa Albă, ironizând aprecierea pe care nu de puține ori Trump și-a manifestat-o față de Putin.
Dar de departe cel mai delicat moment al serii a fost cel în care Trump nu a oferit un răspuns clar, dacă va accepta sau nu rezultatele alegerilor, în cazul în care le va pierde, ceea ce ridică mari controverse legate de data de 8 noiembrie a.c. „Este înfricoșător!”. Atât a comentat democrata, care s-a menținut într-o ton mult mai echilibrat decât Trump.
Înregistrarea care l-a aruncat în aer pe Trump
„Nimeni nu are mai mult respect pentru femei decât mine” declarase Trump în luna martie a acestui an.
Dar pe 7 octombrie ziarul The Washington Post a dat publicității o înregistrare din 2005 în care republicanul se lăuda în termeni vulgari despre cum a profitat fizic de o femeie măritată pentru că, spune acesta, „când ești un star, ele te lasă s-o faci”. În înregistrarea de trei minute, Trump șochează prin limbajul extrem de licențios. Imediat după apariția materialului în presă, au apărut mai multe mărturisiri ale unor femei care susțin că ar fi fost hărțuite în trecut de către actualul candidat la președinție.
Trump a apărut ulterior cu un videoclip în care își cere scuze pentru incidentul din 2005, dar unde schimbă foarte repede tonul și afirmă că toate povestea nu este decât un mod de a distrage atenția de la adevăratele probleme ale prezentului. Despre comentariile jignitoare aduse femeilor, Hillary Clinton a comentat: „Donald crede că înjosirea femeilor îl face pe el mai mare. Le țintește demnitatea, respectul de sine – și nu cred că este vreo femeie undeva care să nu știe cum este să treci prin așa ceva.”
Acesta va rămâne probabil elementul-cheie al finalului campaniei electorale și cel care i-a pecetluit mai mult ca sigur soarta candidatului republican.
Ce spun sondajele despre șansele candidaților
Casele de sondaj din Statele Unite încep să indice în unanimitate victoria democratei Clinton. După o analiză amănunțită a psihologiei de vot, „The Huffington Post”, scrie că Trump mai are doar 3% șanse să câștige alegerile.
„Sondajul sondajelor”, o medie întocmită de CNN a celor mai recente cinci sondaje telefonice la nivel național, anunță o victorie cu 47% pentru Hillary Clinton, urmată de Donald Trump cu 40%.
Donald Trump începuse în forță lupta pentru Casa Albă. Și-a zdrobit oponenții din Partidul Republican și a devenit fără mari probleme candidatul nominalizat la președinție. Cu toate acestea, Hillary Clinton s-a dovedit a fi un contracandidat mult mai solid, și, în mai puțin de o lună, întreaga bulă de popularitate a lui Trump s-a spart în eșecuri pe bandă. Deocamdată, doar o minune îl mai poate trimite pe afacerist la Casa Albă, dar chiar și așa, numai parcursul lui până în această ultimă fază a campaniei ridică semne de întrebare dacă democrația americană mai este așa de stabilă ca altădată și dacă oare acest flagel numit populism nu a ajuns să acapareze chiar și cele mai dezvoltate state ale lumii.
Convorbirea fostului diplomat, publicistului Nicolae Mareş cu Excelența Sa, ministru al Afacerilor Externe, prof. univ. dr. Lazăr ComănescuMesajul pe care îl transmite prin intermediul revistei ECONOMISTUL domnul Lazăr Comănescu, ministru de externe este unul extrem de clar: România este un pol de stabilitate într-o regiune de importanță strategică, marcată de evoluții tot mai complicate.Excelență, cum vede profesorul universitar de la ASE, economist de formație, din postura de diplomat cu ștate vechi, profilul actual al economiei mondiale?
Nu este un truism dacă o spun – chiar de la început – că ne aflăm într-o perioadă marcată de evoluții geo-politice și economice complexe. Știți și dumneavoastră că unii analiști apreciază că economia mondială a depășit o perioadă de criză foarte dificilă, fără a reuși încă să trateze toate efectele acesteia, iar alții consideră că nu am ieșit încă din criză.
Dintre temele care conturează profilul actual al economiei mondiale aș menționa: evoluțiile fluctuante ale economiilor emergente, care au reprezentat în ultimii ani un motor al creșterii economice, inclusiv în perioada post-criză; nevoia sporirii competitivității, temă de interes major pentru UE și implicit pentru România; efectele evoluțiilor contradictorii ale pieței petrolului și derivatelor sale; reacțiile la fenomenul globalizării, în condițiile distribuirii inegale a avantajelor acesteia; o întărire, pe acest fond, a curentului protecționist și de „naționalism economic”, care include și respingerea opțiunilor de liberalizare comercială (cazuri precum TTIP sau TPP). Acest ultim fenomen reprezintă poate provocarea actuală cea mai importantă, având în vedere că noul curent populist și protecționist este în bună parte responsabil inclusiv pentru Brexit și ar putea, în cazul în care rămâne necontrolat, să afecteze baza fragilă a relaționării și relansării comerciale și financiare.
În acest context cum apreciați Summitul G20 de la Hangzhou?
Personal, remarc rezultatele recentului Summit G20 de la Hangzhou (a 11-a reuniune a grupului informal al principalelor economii dezvoltate și emergente), care a înregistrat evoluții pozitive în extinderea coordonării între marile puteri economice, cu folosirea expertizei OCDE, și a reafirmat nevoia de contracarare a tendințelor protecționiste care amenință inițiativele de liberalizare a comerțului mondial.
La acest fundal de conjunctură economică globală se adaugă evoluțiile politice complicate inclusiv din spațiile apropiate României și Uniunii Europene în general – conflictul din Ucraina, cel din Siria, criza migranților, conflictele înghețate din vecinătate ș.a. Credem însă că putem și trebuie să acționăm pentru a transforma dificultățile si provocările existente în oportunități.
Agricultura a fost unul dintre capitolele complexe pe care România le-a avut de negociat pentru intrarea în Uniunea Europeană. Acum, la aproape 10 ani de la momentul aderării, actorii din piață, dar și cei implicați în negocieri apreciază că agricultura românească a înregistrat progrese. Terenurile agricole nu mai sunt atât de fărâmițate cum erau până în 2007, productivitatea la hectar a crescut, calitatea produselor s-a îmbunătățit. Sunt însă și probleme care nu și-au găsit rezolvarea în deceniul care a trecut de la integrare, cum este aceea a exportului de materii prime. Și, pe lângă faptul că exportăm materii prime, continuăm să importăm mai multe produse agricole decât exportăm. „Oricine ar fi urmărit modul în care a negociat România și ce am obținut, comparativ cu alte state precum Polonia, ar fi observat că nu există diferențe și am obținut tot ce se putea obține la acel moment”, a declarat, pentru Economistul, Valeriu Steriu, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii.
„Pe zona agriculturii, în cei 10 ani de la aderarea la Uniunea Europeană, lucrurile au evoluat spectaculos. Dacă la momentul 2004, înainte cu câțiva ani de momentul aderării, încercam să convingem oficialii europeni că lucrăm șapte milioane de hectare, în momentul de față lucrăm 10 milioane de hectare. Suprafața lucrată a crescut foarte mult și acum nu se mai poate vorbi de «terenuri pârloagă». De asemenea, aș vrea să menționez faptul că la momentul aderării producțiile erau de circa 2.500 kg/hectar, iar acum ajung la 5.000 de kg/hectar la cereale. Cu siguranță, producțiile vor crește, pentru că UE urmărește reducerea decalajelor dintre țările membre. Lucrurile stau mult mai bine în privința procesului de comasare a terenurilor agricole. Dacă înainte erau foarte multe suprafețe de un hectar, acum suprafața minimă este de trei hectare”, declară Valeriu Steriu, fost secretar de stat în Ministerul Agriculturii.
Momentul 1 ianuarie 2007 a găsit sistemul nostru educațional într-un proces de integrare început de câțiva ani cu diverse programe (Tempus, Phare etc.), cu asumarea Procesului Bologna de organizare unitară a ciclurilor de studii, cu schimburi de publicații la nivel de biblioteci universitare, cu o intensă circulație a studenților, elevilor și profesorilor spre și dinspre alte țări, pentru proiecte comune. Integrarea a adus simplificare în continuitate și oportunități între care accesul la fonduri europene s-a dovedit esențial. Cel mai mare câștig poate fi considerat intrarea în obișnuință a circulației libere pentru pregătire profesională și cercetare, cu acces la surse de informare, dotări și interacțiune cu specialiști în universități și institute europene, la certificări academice recunoscute internațional.
În ansamblul domeniilor economico-sociale de la noi, educația deține supremația cu efecte grave a instabilității legislative și ministeriale. În zece ani, au activat 13 miniștri de resort, inclusiv cu mandat încheiat după o săptămână. Legea educației naționale nr. 1/ 2011 a intrat din primul moment de la adoptare într-o schimbare continuă prin ordonanțe ale Executivului. Prevederi legiferate cum sunt cele privind creșterile salariale în domeniu au fost pur și simplu abandonate, ceea ce a declanșat acțiuni în instanță și eforturi bugetare pentru recuperare întinse pe ani de zile, încă neterminate.
Aproape o jumătate de generație pierdută
Referirea la subfinanțarea sistemului educațional e loc comun în percepția publică și în analize specializate. Alocarea din PIB pe anul în curs este de 3,4 % (media europeană, 5%). Linia este ascendentă din 2012 (de la 2,64), însă, anterior, din 2008, de la nivelul maxim al deceniului de integrare europeană (4,40%), ponderea a tot scăzut. Organizația „Salvați Copiii” asociază nivelul scăzut al cheltuielilor publice pentru educație cu accesul la școală, cu abandonul școlar și cu sărăcia unei părți a populației: „16,4% dintre copiii cu vârste între 7 și 10 ani din mediul rural nu sunt cuprinși în învățământul primar, comparativ cu 9% în cazul copiilor din mediul urban, din aceeași categorie de vârstă”.
