de Nancy Qian, Profesor de economie la Universitatea Northwestern
Ce se va întâmpla cu economia mondială și geopolitica globală în 2025 va depinde în mare măsură de China, cel mai mare exportator al lumii și a doua cea mai mare piață de consum. Însă evaluările predominante ale sănătății economice a Chinei sunt profund defectuoase.
Titlurile de presă din 2024 au fost mixte. PIB-ul Chinei este în creștere, deși rata precisă este întotdeauna un subiect de dezbatere. Șomajul în rândul tinerilor, care a șocat factorii de decizie politică atunci când a atins un vârf de 21,3% în iunie 2023, a scăzut la 17,6%. Iar criza pieței imobiliare pare în sfârșit să se modereze, cu tranzacțiile în creștere după intervenția curajoasă a guvernului pentru a sprijini sectorul, care, direct și indirect, reprezintă o treime din economia Chinei.
Și totuși, dinamismul care a caracterizat economia Chinei în ultimele trei decenii pare să lipsească. Creșterea consumului este lentă, pe măsură ce gospodăriile chineze, îngrijorate, mențin rate de economii ridicate. De asemenea, încrederea investitorilor străini este la un „minim istoric”. Pe măsură ce prețurile scad, temerile unei spirale deflaționiste cresc, amintind de stagnarea prelungită care a cuprins Japonia începând cu anii 1990. În acest context, unii susțin acum că economia Chinei a atins deja apogeul.
Dar astfel de evaluări nu sunt deosebit de fiabile. Pentru început, ele reflectă în mare măsură perspectiva multinaționalelor, preocupate de propriile lor profituri, sau a afacerilor și guvernelor străine care au o viziune adversă asupra creșterii Chinei. Acest lucru ajută la explicarea de ce observatorii tind să se concentreze pe sectoare specifice, cum ar fi bunurile de lux sau vehiculele electrice, care reprezintă o mică parte a unei economii vaste și complexe și sunt deconectate de la provocările cu care se confruntă majoritatea celor 1,4 miliarde de oameni din China și guvernul care le gestionează viața.
O a doua problemă cu o mare parte din analiza economiei Chinei este că nu e bazată pe dovezi.
De exemplu, factorii de decizie politică internaționali tind să se fixeze pe consum, care este scăzut în China, chiar dacă presupunerea că consumul intern va stimula creșterea este foarte discutabilă. De fapt, consumul scăzut poate reflecta o gamă largă de probleme, care nu ar fi automat rezolvate prin inducerea chinezilor să consume mai mult.
În mod similar, obsesia pentru riscurile deflaționiste provine din presupunerea că deflația contribuie la performanța economică slabă. Dar cercetătorii au avut dificultăți în a găsi dovezi riguroase că deflația cauzează recesiuni economice, mai degrabă decât să fie doar un simptom al acestora, sau că politicile monetare care luptă împotriva deflației stimulează creșterea. Atât în China, cât și în Japonia, este mai probabil ca deflația și stagnarea economică să fie cauzate de alte probleme, cum ar fi îmbătrânirea rapidă a populației.
Confuzia cu privire la cauzele și efectele tendințelor economice poate duce la răspunsuri politice greșite și chiar contraproductive. Luați în considerare reducerile ratelor depozitelor de economii: ideea este că reducerea randamentului economiilor va încuraja gospodăriile chineze să economisească mai puțin și să cheltuiască mai mult. Dar majoritatea chinezilor ar ajunge doar mai săraci. Adăugați la aceasta valoarea în scădere a imobilelor (principalul vehicul alternativ de economisire) și, departe de a cheltui mai mult, gospodăriile chineze ar putea fi motivate să-și crească economiile. Ar putea chiar să se gândească de două ori înainte de a avea mai mulți copii, agravând criza demografică în creștere a Chinei.
Încă o problemă cu evaluările sănătății economice a Chinei este că tind să trateze China ca pe o economie modernă „normală” și presupun că instrumentele de politică familiare economiilor occidentale sunt la fel de utile. Dar aceasta ignoră faptul că China are fundamente foarte diferite. Lipsa instrumentelor de economisire este un exemplu. Altul este proprietatea asupra terenurilor: 55% din suprafața totală a Chinei este agricolă și este controlată direct de guvernele locale sau închiriată fermierilor. Nici măcar locuințele urbane private nu includ terenul pe care sunt construite, care aparține guvernului local și este închiriat proprietarului.
Există și alte restricții. În majoritatea țărilor, oamenii pot alege unde să trăiască, în funcție de oportunitățile de muncă și preferințele de stil de viață. În China, controalele stricte asupra migrației interne fac foarte dificil pentru majoritatea oamenilor – cu excepția celor mai bogați și mai educați – să se mute într-o altă parte a țării. În unele părți din Shanghai, locuințele pot fi vândute doar cetățenilor chinezi cu permise locale de rezidență în cadrul sistemului de înregistrare a gospodăriilor hukou (hukou, care se traduce aproximativ prin „sistem de înregistrare a gospodăriilor” sau „sistem de rezidență”, a forțat persoanele să se înregistreze la autoritățile locale pentru a obține rezidența, ceea ce, la rândul său, a determinat locul în care lucrau între zonele urbane și cele rurale și s-a relaxat doar treptat începând cu anii 1980. În sistemul hukou, oamenii sunt fie rezidenți urbani, fie rezidenți rurali și se așteaptă să trăiască și să moară în aceeași zonă; n.trad.).
În plus, în timp ce studenții din majoritatea țărilor cu venituri medii și mari sunt lăsați să-și descopere talentele și interesele treptat și să decidă dacă să aplice la universitate după liceu, studenții chinezi nu au acest lux și trebuie să investească și să se dedice academic încă de timpuriu în viață din cauza sistemului de educație competitiv și centralizat. Astfel de restricții – dintre care există multe altele – dictează viețile economice ale oamenilor obișnuiți din China. Ele constrâng, de asemenea, creșterea PIB-ului agregat prin subminarea alocării eficiente a capitalului și forței de muncă.
În loc să folosească instrumente de politică „normale”, cum ar fi ratele dobânzilor și cheltuielile fiscale, pentru a aborda consumul scăzut sau presiunile deflaționiste, China are nevoie de reforme fundamentale care să abordeze problemele structurale de bază ale acestor probleme. Permiterea unei alocări mai orientate spre piață a terenurilor, banilor și forței de muncă ar oferi peste un miliard de oameni șansa de a fi mai productivi și de a câștiga mai mulți bani. Acest lucru ar duce la un consum și investiții mai mari, la creșterea încrederii și, cel mai important, la o calitate mai bună a vieții.
Astfel de reforme ar fi extrem de complexe, subliniind necesitatea unui design și a unei implementări atente. Dar realizarea lor corectă ar aduce dividende uriașe. China a realizat o creștere remarcabilă timp de decenii trecând de la o economie de comandă la un sistem cvasibazat pe piață. Eliminarea rămășițelor restrictive ale economiei planificate ar putea duce la un alt val de creștere ridicată.
