De Aaron David Miller
Membru senior al Carnegie Endowment
for International Peace
La fel ca un Gulliver modern, care este legat de puteri mari și mici într-o regiune pe care trebuie să o înțeleagă mai bine, Statele Unite se confruntă cu un Orient Mijlociu care trece printr-o perioadă de schimbări extraordinare. Dar face acest lucru cu mai puține iluzii și cu o determinare clară de a-și reordona prioritățile într-o regiune care i-a preocupat în mod nejustificat atenția în ultimele câteva decenii. Importanța crescândă a Indo-Pacificului, comportamentul tot mai agresiv al Rusiei, independența față de hidrocarburile arabe, si un sentiment – în urma experimentelor eșuate în domeniul științelor sociale, în valoare de trilioane de dolari, din Afganistan și Irak – că cea mai mare parte a problemelor prezente în regiune depășește capacitatea Americii de reparare, a forțat o binevenită diminuare a importanței Orientului Mijlociu în lista priorităților de politică externă a SUA. Iar atunci când o mare putere se recalibrează, puterile mai mici se vor reajusta în moduri care îi avansează și îi dăunează intereselor.
WASHINGTON, DC – Cinci caracteristici definesc noul peisaj politic al regiunii. Ele sunt în dezvoltare de ceva timp, iar înțelegerea corectă a modificărilor este vitală dacă SUA dorește să își maximizeze șansele de a-și proteja interesele într-o regiune în care, de cele mai multe ori, ideile americane mor.
Iarna arabă
Pentru a-l parafraza pe istoricul roman din secolul I, Tacitus, cea mai bună zi după moartea unui împărat prost este întotdeauna prima zi. În ciuda promisiunii și posibilităților oferite de așa-numita Primăvară Arabă, care a avut loc cu peste un deceniu în urmă, când arabii, atât tinerii, cât și bătrânii, au ieșit în stradă pentru a se opune deciziilor politice și economice crude și arbitrare ale mai multor regimuri autoritare, în cele din urmă nu a existat nicio compensare sau eliberare, ci doar reacții adverse. În Bahrain și Siria, vechile regimuri au rezistat. În Egipt, armata a preluat puterea după un an de conducere haotică islamistă. În Yemen, un război civil este în curs de desfășurare. Chiar și în Tunisia, singura țară care a dat dovadă de o posibilitate reală de reformă democratică, un lider autoritar deține acum putere aproape absolută. Iar în Liban, Libia și chiar Irak, disputele interne dificile și amestecul extern au făcut aproape imposibilă o guvernare funcțională și echitabilă.
Pe scurt, o mare parte din lumea arabă rămâne în dezordine și împotmolită în disfuncții aparent impenetrabile. Irakul și Siria, în special, sunt vulnerabile în fața organizațiilor teroriste jihadiste și a influenței iraniene. Având forțe desfășurate în Irak și Siria, America este angajată într-o politică intensivă de combatere a terorismului. Dar, în ceea ce privește alte domenii, rolul său se limitează în mare măsură la sprijinirea Națiunilor Unite și a altor eforturi multilaterale, reflectând o lipsă de capacitate, dorință și interes în a prelua rolul de lider pentru rezolvarea problemelor regionale.
A fost o perioadă în care trei state arabe cheie – Egipt, Siria și Irak – au concurat pentru putere și influență în Orientul Mijlociu. Toate sunt încă țări importante, dar le lipsește forța, influența și capacitatea de a proiecta puterea pe care au avut-o cândva. Primăvara Arabă și diverse alte provocări interne le-au scos din joc, și au apărut noi centre de putere.
O evoluție importantă este emergența centrelor de putere non-arabe. În ciuda propriilor provocări interne, Turcia, Israel și Iran au reușit să se distingă drept state relativ funcționale, cu un potențial economic extraordinar și organizații militare și de informații competente. Unul dintre ele (Israel) este cel mai apropiat aliat al Americii în Orientul Mijlociu, în ciuda tensiunilor dintre guvernele lor actuale; un altul (Iran) este adversarul de lungă durată al Americii; iar cel din urmă (Turcia) este un membru NATO care cooperează cu SUA în anumite chestiuni, dar își urmează propria cale în altele, un exemplu relevant fiind situația din Siria.
Cel mai important aspect este că fiecare dintre aceste țări are capacitatea de a-și proiecta puterea în străinătate în moduri care afectează stabilitatea regională și interesele americane din acele regiuni. Modul în care SUA își va gestiona relația cu aceste state, în special Iranul și Israelul, va modela politica regiunii pentru anii următori.
Atenție la Golf
Singurul centru de putere arab care a apărut este Golful Persic, și este ușor de înțeles de ce. Regimurile din Arabia Saudită și Emirate au supraviețuit Primăverii Arabe fără a fi afectate și, spre deosebire de vecinii lor, au ajuns să reprezinte competență și stabilitate. Numărându-se printre cei mai importanți exportatori de hidrocarburi, acestea s-au numărat printre principalii beneficiari economici ai războiului din Rusia, care a crescut dependența globală față de petrolul din Golf și a dus la creșterea prețurilor. La aceasta se adaugă Acordurile Abraham (care au normalizat relațiile Israelului cu Emiratele Arabe Unite și Bahrain), amenințarea de durată din partea Iranului și existența mai multor lideri pregătiți să își asume riscuri, cum ar fi prințul moștenitor saudit Mohammed bin Salman (MBS), și brusc devine evident de ce Golful este tot mai important în calculele regionale și ale SUA.
În plus, în timp ce importanța Golfului a crescut, influența Americii asupra sa a scăzut. Acest lucru se datorează în mare parte neglijenței lui MBS – de la războiul său dezastruos din Yemen la blocada Qatarului și abuzurile continue asupra drepturilor omului, printre care uciderea jurnalistului Jamal Khashoggi la consulatul saudit din Istanbul. Pentru cei care urmăreau îndeaproape situația, răcirea relațiilor a fost, de asemenea, demonstrată de alegerea Americii de a nu oferi un răspuns puternic la atacurile Iranului asupra a două facilități petroliere saudite în septembrie 2019. Chiar și atunci, înainte de alegerea președintelui american Joe Biden, devenea tot mai evident pentru aliații și partenerii regionali ai Americii că structura de politică externă a SUA avea alte priorități.
În consecință, mulți actori regionali, adaptându-se la recalibrarea marii puteri și înțelegând că trebuie să-și reducă dependența față de ea, s-au reorientat unii către ceilalți. Acest proces va avea consecințe complexe și de lungă durată, dar nu există nici o îndoială că Rusia și China au fost printre cei mai mari beneficiari până acum.
Date fiind tensiunile sporite între MBS și administrația Biden (pe orice subiect, de la prețul petrolului la drepturile omului), Arabia Saudită și-a consolidat relațiile cu Rusia și China. Aceasta nu este doar o stratagemă pentru a atrage atenția factorilor de decizie din SUA, ci reflectă o strategie mai vastă pentru a consolida independența politicii saudite. MBS își dorește să poată pivota, după nevoie, către oricare dintre jucătorii regionali și globali. El are un interes clar de a coopera cu Rusia în ceea ce privește prețul petrolului (prin OPEC+), precum și o afinitate naturală față de autocrații care nu-l vor presa cu privire la abuzurile asupra drepturilor omului și care nu sunt responsabili în fața măsurilor legislative care ar putea restricționa vânzările de arme.
Mai mult, MBS vrea să facă Arabia Saudită una dintre primele 15 economii ale lumii, iar China, datorită dimensiunii sale, face în mod inevitabil parte din acest plan. Dar un alt ingredient cheie este stabilitatea în Golf, care necesită dezamorsarea tensiunilor cu Iranul. Astfel, sarcina Chinei de a intermedia recenta relaxare dintre Regat și Republica Islamică a fost floare la ureche. Iar acum, că Arabia Saudită urmărește să devină membră a Organizației de Cooperare de la Shanghai, alături de Iran, Rusia și China, ne putem aștepta ca influența Chinei să crească.
Aceste evoluții au fost destul de surprinzătoare. În loc de a conduce o coaliție pro-occidentală împotriva dușmanului său iranian, Arabia Saudită restabilește relațiile diplomatice cu Iranul și se arată deschisă față de ceilalți adversari ai Americii. Deși Statele Unite rămân principalul partener de securitate al Arabiei Saudite, Regatul a achiziționat, de asemenea, echipamente militare chineze. Ministrul Saudit de Externe, Saud al-Faisal, i-a spus lui David Ottaway de la Washington Post, în anii 2000: „Ceea ce ne dorim nu este nici o căsătorie catolică, și nici un divorț de Washington, DC, ci mai degrabă o căsătorie musulmană, în care putem avea și alte soții“.
Acestea fiind spuse, este puțin probabil ca China să poată înlocui pe deplin America în Orientul Mijlociu, nici măcar dacă și-ar dori acest lucru – pe care nu și-l dorește. De ce să își bată capul cu acest rol, când Marina SUA se îngrijește deja de principala preocupare de securitate a Chinei în regiune – protejarea fluxului de petrol din Golful Persic?
Iranul și bomba
Chiar dacă se dovedește a fi de durată, relaxarea Iraniano-Saudită nu garantează stabilitatea Golfului Persic sau a Orientului Mijlociu. Dintre toate sursele potențiale de instabilitate într-o regiune deja volatilă – de la conflictul israeliano-palestinian nerezolvat până la teroarea jihadistă și rivalitatea dintre marile puteri – cea mai semnificativă este programul nuclear al Iranului. Aceasta este problema care ar putea duce la creșterea prețurilor petrolului, deraia piețele financiare și culmina printr-un război regional mai vast.
Chiar și după ce administrația Trump a renunțat la Planul Comun de Acțiune Cuprinzător din 2015, părea clar că niciuna dintre marile puteri ale regiunii, în principal Iranul și Israelul, nu își dorea o confruntare majoră. Probabil că această judecată este valabilă și acum. Dar acum nu mai putem spera să limităm capacitatea Iranului de îmbogățire a uraniului printr-un acord diplomatic. Dimpotrivă, animozitatea SUA față de Iran s-a întărit și mai mult din cauza represiunilor interne brutale ale regimului și a sprijinului pentru războiul Rusiei în Ucraina. Reducerea sancțiunilor a devenit mult mai greu de imaginat, mai ales acum că un guvern israelian intransigent face presiuni pentru a căpăta opțiuni militare credibile.
Nici titlurile de știri, nici tendințele nu par să favorizeze o atenuare a tensiunilor. Dacă Iranul nu a atins deja „pragul nuclear“, îl va atinge în curând. Iar atunci când va fi la doar câteva zile distanță de producerea unei cantități suficiente de material fisionabil pentru mai multe arme nucleare, vom fi în postura de a ne întreba dacă monitorizarea limitată a Agenției Internaționale pentru Energie Atomică a fost suficientă pentru a detecta deturnarea către o locație nedeclarată, în condițiile în care asamblarea unei arme nucleare poate dura chiar și numai doi ani.
Este bine să ne amintim că cinci președinți americani consecutivi și-au luat angajamentul de a opri Iranul din a obține armament nuclear, inclusiv prin forță, dacă acest lucru se dovedea necesar. În plus, pragul de acțiune militară al Israelului (chiar dacă întârzie programul Iranului) este considerabil mai mic. Dar adevărul incomod și brutal este că nu există nici o soluție. Politicienii se agață pur și simplu de speranța că Iranul poate fi descurajat din a trece peste liniile roșii israeliene sau americane și că acțiunile israeliene sau iraniene neanticipate din regiune nu vor escalada într-o confruntare la scară mai mare.
Ce trebuie să facă America
Enigma centrală cu care se confruntă administrația Biden este aceeași care i-a depășit și pe predecesorii săi și care cu siguranță îi va bântui și pe succesorii săi. SUA a învățat în ultimele decenii – uneori cu un cost îngrozitor – că nu pot nici să transforme regiunea, nici să se elibereze de ea. Orientul Mijlociu este plin de rămășițele marilor puteri care au crezut în mod eronat că își pot impune planurile și visele acolo. Dar, fie că ne place sau nu, America are interese, prieteni și adversari în regiune. Faptul că „retragerea“ sa este adesea considerată o opțiune nu înseamnă că este una viabilă.
Dar dacă nici transformarea și nici eliberarea nu sunt posibile pentru SUA, ce rămâne de făcut? Răspunsul concis este managementul riscului. Din moment ce Orientul Mijlociu și-a pierdut locul de frunte în ierarhia intereselor strategice ale SUA, este de înțeles că echipa lui Biden vrea să țină problemele regiunii departe de el, mai ales acum că el candidează oficial pentru realegere. Guvernarea înseamnă stabilirea priorităților, iar SUA are atenția acaparată de Rusia și China.
În practică, acest lucru înseamnă că Statele Unite se vor concentra mai degrabă pe gestionarea problemelor decât pe rezolvarea lor. Aspectele obligatorii, cum ar fi combaterea terorismului, hidrocarburile din Golf și constrângerea programului nuclear al Iranului, vor primi un nivel relativ mai mare de atenție, în timp ce alte aspecte, mai puțin „esențiale“, vor beneficia de mai puțină atenție. Problemele legate de Israel vor continua să atragă atenția Casei Albe, chiar dacă acesta este ultimul lucru pe care îl dorește Biden.
Cel mai bun lucru pe care îl poate face America acum este să se concentreze asupra intereselor sale cu adevărat vitale. În majoritatea celorlalte chestiuni, va trebui să se limiteze la ceea ce fostul secretar de stat George P. Shultz a denumit „îngrijirea grădinii“, în cooperare cu parteneri locali credibili și aliați strategici. De asemenea, trebuie să țină cont de cuvintele unui alt mare secretar de stat, James A. Baker, care a avertizat că atunci când cauți bătaie, cel mai probabil o vei căpăta.
Dacă Biden ar avea de ales, probabil nu ar mai vrea să audă de Orientul Mijlociu cel puțin până în 2025. Dar programul nuclear al Iranului și conflictul israeliano-palestinian – cele mai dificile două probleme din regiune – sunt ambele pe foc și vor ajunge în curând la punctul de fierbere, posibil chiar din acest an. Pentru nici una dintre ele nu va exista vreo șansă de final fericit, indiferent de ceea ce face administrația. Poate că SUA își dorește să-și încheie socotelile cu Orientul Mijlociu, dar Orientul Mijlociu nu este nici pe departe dispus să își încheie socotelile cu SUA.
Aaron David Miller este membru senior al Carnegie Endowment for International Peace.
Drepturi de autor: Project Syndicate, 2023. www.project-syndicate.org
