De Andrew Chubb
Lector senior specializat în politică chineză și
relații internaționale la Universitatea Lancaster
Insulele Matsu sunt un avanpost taiwanez puțin cunoscut, aflat la doar zece kilometri (6,2 mile) de coasta Chinei. Pentru conexiunea lor cu restul lumii, locuitorii se bazează pe două cabluri submarine de dimensiunea unui furtun de grădină, care se întind pe o distanță de 200 de kilometri înapoi către Taiwan. În februarie, navele chineze au tăiat ambele linii.
LANCASTER – Autoritățile taiwaneze au minimalizat semnificația acestor incidente: unul a implicat un trauler de pescuit cu traul de fund, iar celălalt o ancoră a unui vas comercial. Dar, intenționat sau nu, episodul a ilustrat în mod evident vulnerabilitatea avanposturilor taiwaneze din strâmtoare.
Între timp, oficialitățile americane și australiene au emis avertismente din ce în ce mai stridente privind posibilitatea unei invazii chineze a Taiwanului în viitorul apropiat. În toamna anului trecut, șeful operațiunilor navale americane a avertizat că o astfel de acțiune din partea chinezilor ar putea avea loc chiar și în acest an. Și, în cadrul exercițiilor militare din august anul trecut și din nou în aprilie, China a telegrafiat amenințarea unei blocade pentru a izola insula.
O invazie directă sau o blocadă ar avea, însă, un caracter puternic perturbator pentru economiile din Asia de Est, de care depinde propria creștere a Chinei, și ar aduce, probabil, China în conflict direct cu Statele Unite. Partidul Comunist Chinez (PCC) înțelege că o astfel de mișcare ar putea fi dezastruoasă pentru menținerea sa la putere pe termen lung.
Având în vedere acest lucru, președintele chinez Xi Jinping explorează fără îndoială oportunitățile de a se acționa împotriva Taiwanului în moduri care sunt mai puțin perturbatoare și mai greu de contracarat. În acest context, a pune mâna pe una sau mai multe dintre insulele din strâmtoare care sunt ocupate de Taiwan este un punct de plecare evident. Aceste contingențe mai puțin discutate se află în „zona gri“ a conflictului, sub limita forței letale. Acesta este, însă, fix contextul în care China s-a dovedit cea mai pricepută în a-și avansa poziția în Marea Chinei de Sud si de Est în ultimii 15 ani – toate fără a trage vreun foc.
Există multe motive pentru care unele dintre insulele din larg ale Taiwanului vor fi tentante pentru China în următorii ani. Primul este de natură geografică: Insulele Matsu – la fel ca și Insulele Wuchiu, chiar mai mici și mai vulnerabile, aflate la 100 de kilometri spre sud – sunt mult mai aproape de continent decât de Taiwan, ceea ce implică mai puține provocări logistice pentru operațiunile amfibii chineze.
Mai mult, dat fiind faptul că multe dintre insulele controlate de Taiwan din strâmtoare sunt fie slab populate, fie nelocuite, China le-ar putea ocupa fără vărsare de sânge, dând naștere unui fait accompli. Acest lucru nu numai că ar oferi armatei neexperimentate a Chinei o șansă neprețuită de a exersa operațiuni amfibii, dar ar oferi, de asemenea, Armatei de Eliberare a Poporului (PLA) un nou punct de sprijin din care să sporească presiunea asupra forțelor taiwaneze, testându-le răspunsurile la diferite comportamente.
De asemenea, este posibil ca Xi să considere că o astfel de operațiune ar spori credibilitatea amenințării Chinei privind unificarea Taiwanului cu China continentală, fie și prin forță, dacă se dovedește necesar. În contextul de față, sondajele indică faptul că foarte puțini taiwanezi cred că PLA este gata să invadeze. Noile „date din teren“ din Strâmtoarea Taiwan ar putea schimba acest lucru.
Poate cel mai important aspect este că, în condițiile în care China se va confrunta cu provocări economice fără precedent în următorii ani, confiscarea unei insule de la Taiwan i-ar permite lui Xi să distragă atenția pe plan intern, să stimuleze sentimentele naționaliste populare și să demonstreze progresul spre unificare – totul cu o fracțiune din costuri, și cu un risc mult mai mic decât o potențială invazie.
Din punct de vedere operațional, China dispune de o selecție vastă de opțiuni în „zona gri“, sub limita forței letale. În afară de forțele speciale convenționale, ar putea trimite o flotă de traulere de pescuit aflate sub coordonarea miliției sale maritime sau chiar activiști patrioți civili, pentru a înființa „adăposturi“ pe o insulă neocupată. China a folosit astfel de tactici în mările Chinei de Sud și de Est de mai multe ori, începând cu anii 1970.
Pentru Taiwan sau SUA ar fi destul de dificil să contracareze astfel de mișcări. În fond, dacă Taiwanul ar încerca să folosească forța pentru a evacua intrușii chinezi „necombatanți“ de pe o mică insulă din apropierea coastei continentale, ar fi într-un dezavantaj tactic, având în vedere apropierea de China, și ar risca să fie portretizat drept partea care a escaladat conflictul militar.
Pozițiile avansate ale Taiwanului în strâmtoare sunt o moștenire a planurilor dictatorului din secolul al XX-lea, Chiang Kai-shek, al partidului Kuomintang (KMT), de a recuceri continentul. Până în prezent, Taipei administrează aceste avanposturi ca parte a provinciei sale nominale Fuchien (Fujian), ceea ce înseamnă că nici măcar nu le consideră o parte formală a Taiwanului.
După Războiul Civil Chinez, Mao Zedong și Zhou Enlai au văzut prezența KMT pe insule ca fiind benefică pentru prevenirea separării permanente a Taiwanului de continent. Prin urmare, în timpul Războiului Rece, PLA a bombardat Kinmen și Matsu doar în zile alternative, oferind în mod deliberat ferestre de răgaz în care forțele KMT ale lui Chiang puteau susține și reaproviziona avanposturile.
În prezent, o bună parte dintre taiwanezii de rând nu au cunoștințe despre aceste teritorii, ca să nu mai vorbim despre apetitul de a le apăra. Partea „albastră“ a spectrului politic din Taiwan, condusă de KMT, tinde să favorizeze cooperarea cu continentul și, prin urmare, s-ar opune unui răspuns escaladant, care ar putea înrăutăți legăturile cu Beijingul. În același timp, mulți din tabăra „verde“, ce tinde către independență, văd insulele ca un simbol al dictaturii KMT și ca un obstacol în calea independenței formale. Partidul Democrat Progresist (pro-independență), aflat la guvernare, nu s-a deranjat nici măcar să candideze la alegerile organizate acolo.
Concluzia este că invaziile și blocadele nu sunt singurele – și nici măcar cele mai probabile – scenarii pe care Taiwanul, SUA și toți ceilalți din regiune ar trebui să le ia în considerare. Ce riscuri de escaladare ar fi dispuse oficialitățile din Taipei (și Washington) să accepte pentru a recâștiga controlul asupra unei insule mici de lângă continent? Ce costuri credibile ar putea impune Taiwanul și partenerii săi asupra Beijingului pentru confiscarea teritoriului? Cum va reacționa restul regiunii?
Factorii de decizie trebuie să ia în considerare cu atenție astfel de situații neprevăzute și să își comunice în mod credibil intențiile omologilor lor chinezi. Răspunsul la o mișcare surpriză din partea Chinei în Strâmtoarea Taiwan, cu excepția unei invazii sau blocade, va trebui să obțină un echilibru delicat, fără a putea fi catalogat nici drept timid, nici escalator.
Andrew Chubb, lector senior specializat în politică chineză și relații internaționale la Universitatea Lancaster, este membru al Asia Society’s Center for China Analysis.
Project Syndicate, 2023.
www.project-syndicate.org
