de prof. Adrian Ciocănea (foto)
III. META-ideologie – Populismul ca meta-ideologie și responsabilitatea partidelor tradiționale
Populismul este un concept pe cât de larg utilizat pe atât de puțin înțeles în politica contemporană. Uneori populismul este utilizat drept strategie, alteori ale valențele unei ideologii. Probabil că în România avem de-a face cu ambele variante. Spre deosebire de alte ideologii politice, populismul nu se bazează pe clivajul dintre clase, ci divide spectrul politic între oameni și elite, construindu-se prin discursul anti-elitist versus suveranitatea oamenilor. Și cum ideologia nu este o știință, succesul populismului nu are de-a face cu identificarea problemelor reale și oferirea de soluții eventual acceptate, ci doar cu puterea de convingere că are soluții mai bune decât cele existente pe piață.
Liderii populiști, grupurile sau mișcările populiste preiau concepte, instrumente sau agendele altor ideologii politice și le instrumentalizează construind o meta-ideologie[1]. Crezând sau nu în idealurile populiste aceștia/acestea acordă prioritate ideilor populiste care le sunt utile conjunctural în scopul îmbunătățirii imaginii publice. De exemplu, când populiștii de (extremă) dreapta urmăresc să dovedească atașamentul pentru respectarea voinței suverane a poporului preiau retorica conservatoare invocând respectarea tradițiilor statelor națiune – cazul suveraniștilor. În cazul populiștilor de stânga, voința suverană a poporului este evidențiată mai puternic pe linia contestării elitelor politice ce țin captivă administrația în scopul minimizării măsurilor de redistribuire a averii publice. În general, populismul de stânga este sensibil la aspectele economice, ale globalizării, creșterea inegalităților sociale etc. în timp ce populismul de dreapta reacționează mai puternic la aspectele culturale referitoare la imigrație, multiculturalism, adâncirea integrării europene.
Problema populismului în România este mai ușor de explicat politic decât de justificat social. Mai precis, la noi în țară avem de-a face cu două tipuri de populism politic: cel suveranist (AUR) îmbrăcat într-un tip de conservatorism complet contradictoriu și un populism libertarian de factură postmodernă, dacă ar exista o astfel de categorie, (USR) interpretat de către autorii săi într-un mod ușor ciudat gramatical drept „doctrina centru-dreapta modern”. Interesant de observat că nepopuliștii sunt în număr redus: 1% la AUR, 4-5% la USR și cca. 12% la PSD și PNL[2].
În primul caz (AUR), reprezentanții populismului suveranist contrazic punct cu punct esența conservatorismului de la care se revendică: invocă intens și public religia, pe care conservatorismul o consideră ca fiind o chestiune privată, anunță schimbarea abruptă a ordinii actuale și modificări majore, fără a evidenția minimele ancore de stabilitate pe care conservatorismul se bazează când justifică evoluții, denunță modul de colaborare al României cu instituțiile euro-atlantice în care statul român este membru invocând națiunea suverană, promovează lideri autoritari, susține limitarea unor drepturi etc. Pe scurt, această categorie de populiști promovează un conservatorism al schimbării, adică un nonsens. Și dacă enumerarea de mai sus corespunde realității, atunci avem de-a face cu un risc la adresa democrației liberale. Sau poate că nu, dacă pe modelul altor partide europene de aceeași extracție, odată cu eventuala câștigare a puterii acest partid se va instituționaliza. Dar, deocamdată asta vedem, adică faptul că democrația reprezentativă vs cea directă este miza suveranismului. Poate suveraniștii români, pe acolo pe unde se află, vor realiza că, de fapt, sarcina cea mai grea pentru conservatorii care nu vor să fie populiști, nu total liberali și nici progresiști, constă în găsirea unui mod realist de a vorbi despre națiune. Și pornind de aici, restul nu poate fi atât de complicat!
În al doilea caz (USR), situația nu este mai puțin stranie, deoarece autodenumiții reprezentanți ai doctrinei „centru-dreapta modern” selectează din doctrinele consacrate ceea ce le convine pentru a justifica o așa numită sinteză doctrinară; de altfel, cu o ușurință degajată ne anunță că modul de înjghebare a noii doctrine de care aminteam se face prin „luarea” unor valori sau principii fie din biblioteca liberalismului, fie din cea a liberal-conservatorismului. Fiind pe rând un partid antisistem (care a guvernat la un moment dat sistemul!) apoi un partid progresist și acum unul de factură liberală, conservatoare și creștin democrată (!), USR face chiar mai rău democrației (în general) deoarece nu știm exact unde ar trebui să îl plasăm și, ca urmare, la ce să ne așteptăm în viitor. Dacă sechelele progresiste există, atunci USR păstrează latura revizionistă, auto definit elitistă și un managerialism guvernamental conform căruia executivul trebuie condus ca o afacere de către tehnicieni și nu de politicieni (de exemplu matricea maximizării profitului trebuie aplicată nu doar în companiile de stat ci și în cultură, sănătate sau chiar educație). Cert este faptul că evoluția USR este un bun exemplu de utilizare a populismului ca meta-ideologie, preluând idei de peste tot dacă există o conjunctură favorabilă, și anunțând-o drept sinteză doctrinară. Desigur, USR poate decide orice dorește din acest punct de vedere, cel al autodefinirii, dar din ceea ce vedem acum USR promovează un populism libertarian. Așteptând poate noi revelații postmoderne. Cele două tipuri de populism de mai sus au fost evidențiate și prin studii sociologice ale căror rezultate arată că publicul celor două partide are această caracteristică. Astfel, populismul AUR se extinde până la cca. 67% din publicul său, iar cel al USR la 55%; la nivelul întregii țări 57% dintre români sunt populiști, 11% sunt non-populiști și 32% au o atitudine mixtă (2022)[3].
Limitele partidelor tradiționale
Fără a continua o analiză generală asupra populismului, pe care alții o pot realiza cu mai multă completitudine, putem dirija discuția către rolul partidelor mainstream în amplificarea acestui fenomen. Și aceasta deoarece populismul dă glas unui grup social ignorat de partidele tradiționale, furnizând acestuia două argumente: pe de o parte gradul de corupție nu scade, iar pe de altă parte că aceasta se datorează faptului că distanța dintre elitele (politice) și popor este din ce în ce mai mare. Populismul apare și se extinde ca fenomen politic nu doar când societatea intră în criză, ci și când sistemul politic devine „furnizor de neîncredere”. Aici putem adăuga și mass-media, în special televiziunile, care contribuie la „pierderea sensului” prin modul de prezentare a realității, dar nu din considerente ideologice, ci comerciale (vom reveni). Factorii care au dus la neîncrederea față de sistemul politic sunt: (i) avalanșa de modificări legislative ce perturbă viața socială și induc lipsa de predictibilitate (indivizii sunt dezorientați, îngrijorați față de propriul viitor și de existența grupului lor) – apariția unui adevărat haos cu efect de anomie socială; (ii) lipsa de transparență a sistemului politic față de public (indivizii consideră că politicienii nu sunt onești față de ei) ceea ce duce la pierderea încrederii inclusiv în instituții, deoarece acestea nu furnizează informații suficiente cu privire funcționarea lor, a modului în care se iau deciziile etc. (iii) evitarea asumării responsabilității de către elita politică pentru găsirea unor soluții, chiar cu prețul scăderii imaginii personale, produce apatie în rândul cetățenilor care se simt lipsiți de puterea de a schimba situația. Toate acestea au un numitor comun: disfuncția sistemului politic. Problemele prelungite din economie, apariția de noi crize, scandalurile fără sfârșit legate de corupție etc. scad încrederea cetățenilor în partide.
În afara acestor argumente cunoscute în mare, există și cauze interne ale partidelor tradiționale care duc la scăderea încrederii publice, cauze mai puțin discutate. Este vorba despre inabilitatea partidelor de a-și îndeplini funcțiile în sistemul politic: (i) mobilizarea sprijinului pentru politicile specifice partidului. Trecând de la o criză la alta, partidele tradiționale, mai mereu aflate la guvernare, conving cu greu cetățenii că mecanismele puterii funcționează în scopul asigurării binelui comun. Ca urmare, prezența la vot scade. La scăderea numărului de voturi disponibile, partidele principale au răspuns prin deschiderea față de electoratul total disponibil, în loc să se concentreze doar pe alegătorii tradiționali. Partidele au început să semene între ele, să ofere același produs alegătorilor lor lăsându-și deoparte diferențele ideologice, ceea ce pe scurt înseamnă convergența programelor și deci dezideologizarea. Astfel, alegătorii asistă la transformarea unui partid în „toate partidele” și, ca urmare, la transformarea democrației în democrație-postideologică. La rândul ei, dezideologizarea duce la creșterea volatilității politice și sensibilizarea alegătorilor la discursul partidelor anti-establishment. (ii) reprezentarea intereselor unor grupuri sociale anume. În democrația reprezentativă, interesele anumitor grupuri sociale sunt mai bine reprezentate și protejate decât interesele altora. Pe de altă parte, diviziunile sociale pe baza cărora se formează partidele slăbesc ca urmare a mobilității sociale, a modificării opiniilor prin accesul la informații, secularizării etc. Pe de altă parte, în democrația liberală, mass-media evidențiază în diferite forme, nu de puține ori vehemente, incompetența și egoismul politicienilor tot mai asemănători unii cu alții și nu cu oamenii pe care spun că îi reprezintă. Altfel spus, oamenii sunt expuși la informații ce le zugrăvesc politica drept irelevantă, îndepărtată și care duce în final către o democrație oligarhică, susținută de aranjamentele, fie de natură corporatistă, fie a grupurilor de interese, a experților etc. Toate acestea reprezintă semnale de manifestare a așa numitei post-democrații. (iii) propunerea/formularea de politici publice se face din ce în ce mai mult de organizații apolitice și experți decât de partide, și de aceea sunt din ce în ce mai puțin țintite; din acest motiv partidele sunt văzute drept tot mai puțin necesare. Politicile guvernamentale sunt la rândul lor mai puțin o reflectare a intereselor de partid. Partidele tradiționale și consacrate la guvernare s-au profesionalizat, au devenit dependente de resursele statului și au început să se înstrăineze de cetățenii pe care pretind că îi reprezintă. Astăzi partidele nu mai reprezintă viziuni politice ale unor grupuri sociale aflate în competiție în scopul accesului la putere și impunerii unei viziuni ideologice; ele încearcă să reprezinte interesele tuturor cetățenilor, apropiindu-se din ce în ce mai mult de comportamentul asociațiilor non-partizane, mișcărilor sociale, grupurilor de interes general și media. Pe scurt, partidele mainstream formulează politici publice pentru alegătorul median; (iv) funcționarea instituțiilor și procedurilor interne privește funcția de recrutare și selecție a leadership-ului; aceasta se desfășoară, în cazul partidelor tradiționale, într-un cadru birocratic și limitat, în contextul în care aceste partidele devin dependente de capital, favorizând din acest motiv relația stat-partid în raport cu cea dintre partid și cetățeni. Urmarea: partidele construiesc statul după propriile interese, punând pe plan secund reprezentarea intereselor cetățenilor. În contextul de mai sus în care funcția istoric definită a partidelor, cea de articulare a diferitelor politici, s-a destrămat, este dificilă menținerea legăturii cu alegătorii dacă aceștia nu văd o diferență serioasă în programele și politicile oferite. Deci, pentru că alegătorii nu identifică nici o alternativă clară, singura diferență ce le rămâne de analizat este personalitatea liderilor! Privind dintr-un alt punct de vedere, cel strict intern, s-a consacrat procesul de cartelizare a partidelor/partidocrație, urmare a faptului că politica a devenit o lume ca atare, în care partidele tradiționale se comportă ca protectori ai intereselor egoiste ale elitei, ale castei politice, nu ale cetățenilor și societății, fiind în același timp dependente de finanțarea publică – garanția existenței lor. În aceste partide de tip cartel liderii rămân dependenți de poziții deoarece le consideră profesii, neglijează membrii partidului în procesul decizional dar îi utilizează pentru a legitima miturile favorabile lor, caută soluții în scopul excluderii partidelor mici din competiția electorală, iar periferia urmărește slăbirea centrului pentru ca interesele locale să nu fie perturbate. Dacă la aceste procese interne se adaugă cele referitoare la corupția politică, sunt întrunite condițiile de apariție a unui decalaj între partide și societate, între elite și popor, indivizii văzându-i pe toți politicienii ca parte a aceleiași clase politice. Iată cum, atașamentul față de partidele tradiționale scade, favorizându-se apariția și consolidarea populismului.
Aproape toate cele de mai sus ar trebui să fie chestiuni cunoscute și este inutil să explicăm că se aplică și partidelor tradiționale din România: evacuarea intelectualilor din procesul decizional; absolutizarea criteriului meritocrației electorale pentru obținerea de poziții de conducere în structurile partidului și în instituțiile statului urmare a alegerilor; refuzul primirii pe liste parlamentare a unor personalități din partid aflate în afara sferei de influență a filialelor; birocratizarea accesului la funcții de conducere în partid; formularea unor programe de guvernare semnificativ amendate și în final „avizate” de birocrația publică centrală; adoptarea și numirea de funcționari publici în poziții ministeriale înalte în defavoarea propriilor membri deci depolitizarea deciziei guvernamentale; nefuncționarea comisiilor profesionale interne mai ales în perioadele de guvernare, descurajarea dezbaterii interne pe teme ideologice etc.
O observație
„Dacă partidele politice tradiționale au partea lor de responsabilitate în apariția populismului, mass-media are, la rândul ei, un rol de promovare al acestui fenomen chiar dacă nu îl susține; cauza ei fiind de natură comercială. Populiștii se bazează pe mass-media pentru că le oferă o relație directă cu cetățenii. Pe de altă parte, comercializarea mass-media are propria logică urmată de politicieni. În încercarea de a crea un rating ridicat, emisiunile care conțin dezbateri sunt produse ca spectacole. În ele, problemele sociale grave sunt simplificate și dramatizate, rivalii sunt demonizați și scandalurile sunt accentuate. Politica este văzută și ca divertisment. Cele mai urmărite emisiuni politice sunt de natură distractivă unde nu există o dezbatere reală, iar politicienii sunt ridiculizați. Logica pieței obligă mass-media, în special ziarele tabloide și televiziunea, să acorde spațiu partidelor politice populiste. Controversa creată prin poziții opuse partidelor consacrate contribuie la creșterea vizibilității acestora pe scena publică. La prima vedere pare să existe o convergență între logica pieței pe care operează mass-media și populism. Dar faptul că există o convergență între logica pieței a mass-media și populism nu înseamnă că mass-media îi susține automat pe populiști. Logica tuturor mass-media este aceeași și doar comercială, dar politica editorială nu este”. Totuși problema există și se află „în curtea din spate” a mass-media!
Iată cum, oligarhizarea deciziei publice, cartelizarea partidelor politice, dezideologizarea la care se adaugă creșterea dependenței acestora de stat, externalizarea formulării politicilor publice/profesionalizarea și nu în ultimul rând mediocrația etc. ne arată că adevărata boală ce afectează democrațiile reprezentative este criza partidelor politice tradiționale. Ascensiunea partidelor anti-establishment este doar un simptom. Acest lucru este important de reținut dacă se vor căuta soluții. Există o serie de opțiuni oferite instituțiilor politice care doresc să evolueze. Doar că înainte de a fi eventual aplicate ori respinse, soluțiile ar trebui înțelese în context: a continua formularea de poziții politice în jurul preferințelor alegătorului din centrul spectrului ideologic volatilizează propriul bazin electoral simultan cu favorizarea partidelor de periferie. Ca urmare, creșterea dimensiunii sistemului de partide se va face pe seama măririi numărului acelora plasate la marginea spectrului ideologic. O astfel de evoluție va duce la situații de blocaj în obținerea de majorități parlamentare, iar în final alegătorii nu mai pot fi siguri că votul pentru un anumit partid va avea ca rezultat un cabinet de coaliție preferat. Acest lucru poate duce la o frustrare și nemulțumire considerabile în rândul cetățenilor și o scădere a participării la vot. Iar scăderea participării crește riscul democratic.
Barometrul neîncrederii
În fine, să vorbim despre „barometrul neîncrederii” din societatea românească. Nivelul de încredere al românilor în alți oameni este de 11% (2018) față de 7% (2015) în comparație cu Statele Unite (30%), Olanda (până la 60%), Germania (cca. 40%) – (D. David[4]). Aceasta înseamnă că disponibilitatea pentru colaborare, asociere, toleranță etc. sunt afectate și deci capitalul social nu sprijină suficient democrația. Or, dacă cetățenii nu se informează cu privire la viața politică, dacă nu participă la procesele electorale, dacă nu se implică politic, vor fi parte a unui cerc vicios perfect: neîncredere, neparticipare, lipsa schimbării. Pe de altă parte, cifrele de mai sus aduc în discuție și o altă realitate socială: caracterul colectivist al societății românești în care grupul este mai important decât individul, iar familia conduce în mod absolut clasamentul încrederii (6 din 10 români nu au încredere în nimeni în afara familiei şi prietenilor[5]). Și cum principalele tipuri de asociere umană sunt comunitatea și societatea putem observa că, în contextul politic actual, „neschimbarea” este preferată de partidele politice. Această „preferință a stagnării” există deoarece o comunitate mică (chiar și de talia orașelor cu puțini locuitori) poate fi condusă în mare măsură interpretând normele prin prisma regulilor informale (cutume) deoarece legăturile dintre oameni au grad mare de personalizare, iar ierarhiile sunt dificil de schimbat. Or, emanciparea ar însemna schimbarea de paradigmă în micile comunități astfel încât acestea să se comporte după regulile formale din societate și nu după cele informale din comunitatea tradițională. Regulile formale stabilesc faptul că guvernarea se face după legi, impersonal, iar ierarhiile sunt supuse reevaluării permanente. Deci, oamenii din societate (aici în sensul comunităților mari) nu sunt organic legați și ca urmare nimeni nu resimte obligația de a oferi un bun sau un serviciu altcuiva fără să obțină ceva echivalent în schimb. Trecerea de la psihologia micii comunități la cea a societății reprezintă, de fapt, trecerea de la familia tradițională la societatea civilă. Această tranziție durează de prea mulți ani în România și din cauza decalajelor a căpătat un efect invers extinzându-se de la periferie către centru – pentru exemplificare putem contabiliza numărul semnificativ nași și fini de cununie, de botez etc. numiți în funcții publice, „promovați” în administrație, „câștigători de concursuri” în universități etc. Această practică de invadare a sistemului decizional cu persoane „de încredere” pe criteriul apartenenței la familia extinsă, nu arată altceva decât că un capitalism construit de jos în sus, definit sociologic prin diferențierea între tipurile de comunități (descrise mai devreme) și, deci, născut ca urmare a modernizării a fost imposibil de realizat în România. Altfel spus, sistemul colectivist, în loc să fie înlocuit de unul comunitar, cu valențe individualiste, asertive etc. se extinde în partidele politice accentuând cartelizarea acestora, iar capitalismul rămâne să fie construit de sus în jos.
Există o cale de revalorizare a liberalismului în România?
Există suficiente argumente pentru a afirma că partidele tradiționale se află într-o criză de evoluție. Există la fel de multe studii, ale căror soluții aplicate ar putea schimba traiectoriile de evoluție ale acestor partidelor. Și totuși, logica liderilor partidelor tradiționale rămâne circulară: riscurile economice, sociale, geopolitice etc. sunt în creștere și trebuie gestionate într-o atmosferă de stabilitate, iar stabilitatea nu poate fi asigurată decât de către partidele experimentate. În mod normal, nimeni nu împiedică aceste partide să facă schimbările pe care electoratul le cere. Sau poate că nu le cere, de vreme ce alegerile recente arată succesul unei alianțe stânga-dreapta, alianță care a creat un mare „partid transversal” de guvernământ pe seama credibilității liberalismului, partidului liberal și al politicilor liberale. Pentru că „arta” stângii românești constă în „semnalizarea” la stânga și virajul la dreapta în proiectarea politicilor economice sau mai tehnic spus în liberalizare, utilă oportuniștilor, dar fără a o acompania cu politici liberale, utile mediului de afaceri în ansamblu și societății, beneficiara democrației liberale.
Iată de ce o strategie chiar „de linia întâi” este necesară pentru salvgardarea liberalismului, nu doar ca opțiune economică ci mai ales ca mod de viață. Dacă în vestul Europei echilibrul gândirii liberale s-a pierdut între progresiști și conservatori, în România cele două părți beligerante, de-a dreptul, au fost cea liberală respectiv socialistă (postcomunistă). Iar odată cu apariția progresismului urmat de suveranism constatăm că am „intrat” în Europa: toți au devenit populiști. Această evoluție a folosit cel mai mult socialiștilor numiți PSD pentru că i-a „spălat” de naționalisme prin diferențierea de AUR și de eticheta de populiști prin comparație cu USR – căci aceștia numai liberali clasici nu sunt, cel puțin acum când se comportă în cel mai bun caz ca liberali de stânga dar mai degrabă, ecologiști, social- democrați ori adepți ai ONG-urilor. Iată cum liberalismul a mai încasat o lovitură. Una parțial venită și din partea PNL care, vechi partid cu reflexul puterii, a încercat să se păstreze în prim plan reușind să își dezvolte aproape toate viciile prezentate mai sus: și-a epurat intelectualii înlocuindu-i cu activiști, s-a birocratizat, s-a profesionalizat etc. iar în final s-a dezideologizat – iar această tendință se manifestă de suficient de mulți ani fiind cauționată de lideri ai partidului care astăzi, descoperă în mod paradoxal, propriile rezultate cu o nemulțumire aproape sinceră. Fără a încerca să convingem pe cineva că liberalismul românesc ar putea fi în impas, totuși ar fi util de discutat despre limanul către care liberalismnul „ne-sfârșitului lumii” (aici în sensul deja clasicului filosof auto-reevaluat) s-ar putea îndrepta.
Liberalismul are posibilitatea să își reviziteze latura sa conservatoare prin asumarea unui comunitarism de dreapta care să urmărească emanciparea instituțiilor informale ale societății, creșterea autonomiei decizionale individuale și sprijinirea colectivităților în evoluția lor de la colectivism la comunitarism. Această interpretare extinsă a componentei conservatoare surclasează ofertele de pe piața politică deoarece afirmă că democrația reprezentativă rămâne soluția în condițiile creșterii autonomiei persoanei.
În același timp își poate extinde paleta ideologică cu latura liberalismul civic pentru a arăta că exercitarea libertăților individuale se susține pe un țesut moral care le garantează continuitatea. Liberalismul civic are în vedere considerarea avantajelor democrației deliberative, privită ca o extindere a democrației reprezentative, prin intermediul căreia cetățenii interesați să participe la decizia publică să o poată face. Liberalismul civic caută să pună în practică principiul autolimitării puterii publice prin consolidarea instituțiilor statului simultan cu întărirea controlului civic asupra deciziei administrative. Asigurarea calității reprezentanţilor societăţii în structurile de monitorizare ale instituţiilor statului este o responsabilitate civică, nu una politică. Iată de ce societatea civilă trebuie susținută și întărită pentru a promova în spațiul public intelectualitatea critică. Creşterea încrederii în decizia publică este condiţionată de consensul dintre societate şi partide asupra modului în care cele din urmă îşi asumă sau nu principiul autolimitării puterii publice. Liberalismul civic aduce în prim plan responsabilitatea civică deoarece „o teorie a justificării publice” face ca instituțiile juridice și politice ale democrației liberale să întruchipeze angajamentul colectiv pentru progres.
În fine, liberalismul plasat către centru-dreapta poate să revigoreze parteneriatul său cu creștin-democrația, mai ales deoarece aceasta susține respectul pentru tradiție, morala creștină, familia alături de subsidiaritate.
Întregul text propus aici reprezintă un punct de vedere mai degrabă ne-optimist în ceea ce privește evoluția către metamodernitate a societății, ieșirea din mediocrație a partidelor tradiționale și accesarea noii economii. Cât despre partidele de dreapta din România, acestea ar trebui, totuși, să își citească mai bine programele în care se limitează la liberalismul economic și să reviziteze latura liberalismului politic, deoarece drepturile și libertățile trebuie apărate permanent.
Adrian Ciocănea, profesor universitar, fost deputat cu activitate în Comisia pentru Politică Externă, a îndeplinit funcții de Secretar de stat coordonator al Departamentului pentru Afaceri Europene, Consilier al Primului Ministru și Coordonator Național Adjunct al procesului de aderare la OCDE, este membru al Consiliului Consultativ pentru Dezvoltare Durabilă din Guvernul României. Este unul dintre cei șase inițiatori ai Manifestului Dreptei din România. A participat la coordonarea programelor de guvernare ale PNL în ultimii 20 de ani.
Bibliografie
[1] Sharlamanov, K., Populism as Meta Ideology,Palgrave Macmillan Ltd, 2022
[2] https://spotmedia.ro/stiri/politica/romania-este-campioana-populismului-in-europa-psd-are-printre-cele-mai-mici-ponderi-de-populisti-razboiul-a-schimbat-mult-cifrele-interviu
[3] https://spotmedia.ro/wp-content/uploads/2022/04/Populism-in-Romania-APR-2022.pdf
[4] https://europeanvaluesstudy.eu/ și https://www.andreearosca.ro/daniel-david-incredere/
[5] https://ires.ro/uploads/articole/ires_criza-de-incredere-perceptii-si-reprezentari_sinteza_ianuarie-2016.pdf
